Ioana a rămas cu privirea lipită de fișă.Stiloul i-a alunecat încet dintre degete.
A ridicat ochii spre mine și, pentru câteva clipe, niciuna dintre noi n-a mai spus nimic.— Doamna… profesoară Elvira?
Am dat încet din cap.Nu mai puteam rosti niciun cuvânt.
Ani întregi îmi imaginasem cum ar fi fost dacă m-aș întâlni cu vreun fost elev.Nu-mi imaginasem niciodată că mă va găsi într-un cabinet de spital, cu inima bolnavă și cu grijile strânse într-o geantă veche.
Ioana s-a ridicat imediat.A ocolit biroul și s-a așezat în fața mea.
Nu i-a păsat că halatul alb atingea gresia rece.Mi-a prins mâinile între ale ei.— De ce n-ați spus nimic?
De ce m-ați lăsat să cred că sunteți o pacientă oarecare?
Am încercat să zâmbesc.
— Pentru că voiam să rămân, în amintirea ta, profesoara de altădată.
Nu o bătrână care își numără banii înainte să meargă la doctor.
Ochii Ioanei s-au umplut de lacrimi.
— Dumneavoastră nu înțelegeți…
Dacă nu erați, eu nu ajungeam niciodată aici.
Mi-am amintit imediat de casa lor.
Poarta ruginită.
Curtea îngustă.
Tatăl care voia s-o scoată din liceu și s-o trimită la muncă.
Într-o după-amiază mă dusesem până acolo.
Am stat aproape o oră de vorbă cu el.
L-am rugat să-i lase fetei șansa pe care o merita.
N-am știut niciodată dacă vorbele mele l-au convins.
Acum aflam răspunsul.
— După ce ați plecat, tata n-a mai pomenit niciodată că trebuie să renunț la școală, spuse Ioana printre lacrimi.
Mi-ați adus manuale.
Mi-ați dat caiete.
M-ați ținut în laborator până seara, când acasă nu aveam unde să învăț.
Mi-ați schimbat viața.
Am rămas tăcută.
Uneori binele pe care îl faci se pierde printre ani și ai impresia că nimeni nu și-l mai amintește.
În clipa aceea am înțeles că nu fusese așa.
Ioana și-a șters ochii și s-a întors la birou.
A început să scrie.
Nu doar trimiteri.
A programat analize.
Ecografie.
Monitorizare.
Consultații.
Apoi a chemat asistenta.
— Doamna profesoară este prioritatea mea.
Vreau toate investigațiile făcute fără drumuri inutile.
Să fie sunată înainte de fiecare programare.
Asistenta a zâmbit și a notat totul.
M-am ridicat încet să plec.
Înainte să ies, am scos din geantă un plic.
În el erau câțiva bani puși deoparte.
I-am împins încet peste birou.
— Pentru osteneală…
Ioana a pus imediat palma peste plic și l-a împins înapoi.
— Dacă îmi lăsați banii aceștia, mă supărați.
Când eram elevă, ați rămas cu mine în laborator în fiecare seară.
Mi-ați făcut ceai.
Mi-ați cumpărat cărți.
Nu mi-ați cerut niciodată niciun leu.
Lăsați-mă acum și pe mine să vă întorc măcar o parte din binele pe care mi l-ați făcut.
Nu am mai insistat.
M-a condus până la ușă ținându-mă ușor de braț.
Pe hol erau zeci de oameni.
Dar, pentru prima dată după foarte mulți ani, nu m-am mai simțit o bătrână singură care venise la spital cu teamă.
M-am simțit din nou profesoara care, cu mult timp în urmă, aprindea un bec într-un laborator rece și îi spunea unei fete speriate:
— Învață.
Restul îl rezolvăm împreună.
În următoarele două săptămâni am făcut toate investigațiile.
Problema inimii putea fi tratată.
Doctorii mi-au spus că venisem la timp.
De atunci, Ioana mă sună des.
Nu doar ca medic.
Mă întreabă dacă mi-am luat pastilele, dacă am mâncat și dacă nu mi-a fost frig în casă.
Iar eu, de fiecare dată când închid telefonul, mă gândesc la același lucru.
Toată viața am crezut că binele făcut în tăcere se risipește.
Dar binele adevărat nu dispare niciodată.
Uneori se întoarce după zeci de ani.
Și, când se întoarce, poartă un halat alb și îți amintește că niciun gest făcut din inimă nu este uitat.