Egor se uită lung la Nastya, apoi aprobă din cap.
— Bine. Aprinde focul. Dar dacă încerci să fugi, nici nu vei apuca să faci al doilea pas.
Fata încuviință fără teamă. Adună câteva crengi uscate, pietre și mușchi, apoi aprinse un foc mic, bine ascuns între două stânci. Flăcările abia se vedeau, iar fumul era purtat de vânt printre coroanele brazilor.
Scoase din geantă câteva plante medicinale, le puse într-o cană veche găsită lângă tabăra improvizată și turnă apă dintr-un izvor apropiat.
În timp ce lichidul fierbea, se apropie din nou de tânărul rănit.
— Cum te cheamă? întrebă ea încet.
— Andrei… răspunse acesta cu voce stinsă.
— O să trăiești.
Bărbatul zâmbi amar.
— Nu sunt sigur că merit.
Nastya îl privi câteva clipe.
— Fiecare om merită o șansă dacă este dispus să se schimbe.
Vorbele fetei îi făcură pe cei trei să tacă.
Liderul grupului, pe care ceilalți îl numeau Victor, o privea atent.
— Tu nu te temi de noi?
— Ba da.
— Atunci de ce ne ajuți?
Nastya ridică din umeri.
— Pentru că unul dintre voi moare.
— Știi cine suntem?
— Da.
— Și totuși îl salvezi?
— Dacă îl las să moară, eu voi fi cea care va trebui să trăiască toată viața cu asta.
Victor coborî privirea.
Pentru prima dată după mulți ani, cineva îl făcea să se simtă rușinat.
Spre seară, febra lui Andrei începu să scadă.
Respira mai ușor.
— Funcționează… murmură Egor uimit.
— Nu eu îl vindec, răspunse Nastya. Corpul lui se luptă. Eu doar îl ajut.
Orele treceau.
Nimeni nu mai vorbea.
La un moment dat, Victor se așeză lângă foc.
— Ai treisprezece ani?
— Da.
— Și nu ai părinți?
— Nu.
— Îmi pare rău.
Nastya îl privi surprinsă.
Nu se aștepta la asemenea cuvinte din partea unui om urmărit de poliție.
— Dar tu?
Victor rămase tăcut câteva secunde.
— Am avut o soție.
— Ai avut?
— A murit.
— Copii?
— O fată.
— Unde este?
Bărbatul își ascunse fața în palme.
— N-am mai văzut-o de doisprezece ani.
Nastya nu întrebă nimic altceva.
Uneori tăcerea spune mai mult decât toate întrebările.
În toiul nopții, fata se trezi brusc.
Auzise ceva.
Nu era vântul.
Nu era vreun animal.
Erau oameni.
Mulți oameni.
Lanterne.
Câini.
Poliția.
— Vin! șopti ea.
Victor sări în picioare.
— De unde știi?
— Îi aud.
După nici un minut se auziră lătrături.
Egor înjură printre dinți.
— Ne-au găsit!
Toți trei își luară armele.
Nastya se așeză în fața lor.
— Nu trageți.
— Dă-te la o parte!
— Nu!
Victor o apucă de umeri.
— Copilă, dacă ne prind, s-a terminat.
— Dacă trageți, cineva va muri.
Bărbatul rămase nemișcat.
În depărtare se auzi vocea comandantului.
— Sunteți înconjurați! Aruncați armele!
Egor ridică pistolul.
Nastya îi prinse mâna.
— Nu face asta.
— Vor trage în noi!
— Nu dacă vă predați.
— Nu poți avea încredere în ei!
— Atunci ai încredere în mine.
Ochii fetei erau atât de sinceri încât până și Egor ezită.
Victor oftă adânc.
— Gata.
Scoase încărcătorul pistolului și îl aruncă pe pământ.
— Eu mă predau.
Egor îl privi șocat.
— Ai înnebunit?
— Nu.
Victor zâmbi trist.
— Fata asta ne-a salvat viața.
Nu vreau să i-o distrug pe a ei.
Încet, și ceilalți doi își lăsară armele.
Când polițiștii ajunseră în poiană, rămaseră surprinși.
Niciun foc de armă.
Niciun mort.
Doar trei fugari care stăteau în genunchi și o fată care ținea capul unui rănit în poală.
Ancheta care a urmat a scos la iveală multe lucruri.
Victor nu fusese condamnat pentru omor, așa cum credea toată lumea, ci pentru complicitate la o grupare criminală din care încercase să iasă prea târziu.
Andrei fusese implicat într-un jaf când avea doar nouăsprezece ani.
Iar Egor crescuse într-un centru de plasament și intrase pe un drum greșit încă din copilărie.
Nimic nu le ștergea vina.
Dar niciunul nu era monstrul pe care și-l imaginase satul.
Comandantul poliției îi spuse Mariei Petrovna:
— Dacă nepoata dumneavoastră nu era acolo, probabil am fi avut un schimb de focuri și cel puțin câțiva oameni ar fi murit.
Bătrâna o strânse pe Nastya în brațe.
— Copil nebun… iar m-ai speriat.
— Dar sunt bine, bunico.
— Știu.
Procesul celor trei avu loc câteva luni mai târziu.
Judecătorul luă în considerare faptul că se predaseră fără luptă și că salvaseră viața unui polițist rănit în timpul capturării, oferindu-i primul ajutor după indicațiile Nastyăi.
Pedepsele lor au fost reduse.
Anii au trecut.
Nastya a terminat școala cu rezultate excelente.
A ales să studieze medicina.
Nu pentru faimă.
Nu pentru bani.
Ci pentru că voia să continue să facă ceea ce făcuse toată viața: să aline suferința oamenilor.
În prima zi de facultate primi o scrisoare.
Era de la Victor.
„Dragă Nastya,
Nu există zi în care să nu-mi amintesc de tine.
În pădure, tu nu ai văzut un condamnat.
Ai văzut un om.
De atunci încerc în fiecare zi să devin omul pe care tu ai crezut că îl vezi.
Îți mulțumesc că mi-ai oferit o a doua șansă.
Cu respect,Victor.”
Nastya împături scrisoarea cu grijă și zâmbi.
Abia atunci înțelese că, uneori, cel mai mare curaj nu înseamnă să învingi pe cineva.
Înseamnă să vezi binele acolo unde toți ceilalți văd doar răul.
Iar un singur gest de bunătate poate schimba pentru totdeauna destinul unor oameni care păreau pierduți.