Cuvintele i se încurcau pe limbă.
Pronunția era greșită.
Frazele ieșeau pe jumătate.
Managerul ridică ușor o sprânceană.
Vânzătoarea din spate își ascunse un zâmbet.
Victor simți cum i se încing obrajii.
Nu era obișnuit cu asta.
În lumea lui, oamenii nu râdeau de el.
În lumea lui, oamenii spuneau „da, domnule”.
— Peut-être… euh… cravate… exclusiv… — încercă el din nou.
Managerul îl întrerupse politicos.
— Domnule, poate preferați să vorbiți în engleză.
Tonul era elegant.
Dar în spatele lui se simțea ironia.
Victor strânse maxilarul.
Urăa să fie pus într-o situație stânjenitoare.
În acel moment, Maria făcu un pas în față.
Până atunci stătuse liniștită, ținând sacoșele.
Victor nici nu observase.
Dar când ea deschise gura, ceva se schimbă.
— Bonjour, monsieur — spuse ea calm.
Franceza ei era clară.
Fluidă.
Naturală.
Managerul clipi surprins.
— Monsieur Ionescu dorește o selecție de cravate din colecția dumneavoastră nouă — continuă ea. — Preferă mătase naturală, culori sobre. Și dacă este posibil, și câteva batiste asortate.
Tăcere.
Vânzătoarea se uită uimită.
Managerul zâmbi imediat, de data aceasta cu respect.
— Bien sûr, madame.
Victor rămase nemișcat.
Se uită la Maria ca și cum o vedea pentru prima dată.
— De unde… știi franceză? întrebă el încet.
Maria ridică ușor din umeri.
— Din cărți.
Managerul reveni cu o selecție impresionantă.
Cravate din mătase fină.
Batiste lucrate manual.
Maria discuta cu el cu eleganță.
Întreba despre materiale.
Despre croială.
Despre tradiția atelierului.
Victor asculta în tăcere.
Era uluit.
Femeia pe care o considerase invizibilă vorbea ca o profesoară universitară.
Când au ieșit din magazin, el nu mai era același om.
În mașină, liniștea era grea.
În cele din urmă, Victor vorbi.
— Maria… de cât timp lucrezi la mine?
— De patru ani.
— Și… ai citit toate cărțile din bibliotecă?
— Aproape toate.
Victor scoase un râs scurt.
Nu de batjocură.
De uimire.
— Știi… acea bibliotecă a fost a tatălui meu. Eu nu am avut niciodată timp pentru ele.
Maria nu spuse nimic.
Se uita pe geam la străzile Parisului.
După câteva minute, Victor spuse ceva ce nu mai spusese niciodată unui angajat.
— Îți mulțumesc.
Ea întoarse capul surprinsă.
— Pentru ce, domnule?
Victor privi înainte.
— Pentru că m-ai salvat de la ridicol.
Apoi adăugă, după o pauză:
— Și pentru că mi-ai arătat ceva.
— Ce anume?
Victor zâmbi ușor.
— Că uneori… cei pe care îi credem cei mai mici din cameră sunt de fapt cei mai mari.
În acea seară, la restaurantul hotelului, Victor nu a mai lăsat-o pe Maria la masa personalului.
A invitat-o să stea la masa lui.
Iar pentru prima dată după mulți ani, omul care conducea imperii de afaceri a făcut ceva ce nu făcea niciodată.
A ascultat.