În acel moment am hotărât că nu voi mai încerca să mă justific în fața nimănui.
Radu a făcut un pas spre mine, pregătit să intervină, însă i-am atins ușor mâna.
— Lasă. De data aceasta vorbesc eu.
Doina mă privea cu un zâmbet mulțumit, convinsă că își impusese încă o dată punctul de vedere în fața tuturor.
Am rămas calmă.
— Ai perfectă dreptate, Doina. Dacă susții că aceasta este doar casa fiului tău, atunci este firesc ca de acum înainte el să se ocupe singur de tot ce ține de ea.
În încăpere s-a lăsat tăcerea.
Fără să mai adaug altceva, mi-am luat geanta și am ieșit.
Din ziua următoare, am schimbat complet felul în care răspundeam solicitărilor ei.
Când voia perdele noi, o trimiteam la Radu.
Dacă își dorea să organizeze o masă cu rudele, îi spuneam să vorbească tot cu el.
Orice idee legată de mobilă, decorațiuni sau schimbări în casă avea același răspuns.
— Adresează-te lui Radu.
La început, soțul meu nu a înțeles de ce procedam astfel.
Însă, după numai două săptămâni, telefonul lui nu mai contenea să sune.
Într-o seară l-a lăsat pe masă și a oftat adânc.
— Mama m-a sunat de șapte ori astăzi.
L-am privit liniștită.
— Și ce își dorește acum?
— Spune că masa din sufragerie trebuie înlocuită.
— Ai de gând să faci asta?
A clătinat din cap.
— Nu.
Am zâmbit ușor.
— Atunci cred că începi să înțelegi prin ce am trecut eu aproape un deceniu.
A rămas tăcut câteva clipe, apoi s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău. Ar fi trebuit să pun limite încă de la început.
În weekendul următor, Doina a venit din nou fără să anunțe.
Imediat ce a intrat, s-a oprit surprinsă.
Fotoliul revenise în locul ales de noi.
Perdelele rămăseseră neschimbate.
Fotografiile familiei noastre erau din nou pe șemineu.
Casa arăta exact așa cum ne făcea pe noi fericiți.
— Cine a mutat toate acestea? a întrebat nemulțumită.
— Eu, am răspuns simplu.
A vrut să spună ceva, dar în acel moment Radu a coborât scările ținând o mapă.
— Mamă, înainte să continui, vreau să afli adevărul.
Ea a zâmbit încrezătoare.
— În sfârșit, explică-i și ei.
Radu a deschis dosarul.
— Când am cumpărat locuința, banca nu mi-a acordat credit din cauza problemelor financiare pe care le aveam după falimentul firmei în care investisem.
Doina l-a privit nedumerită.
— Și?
— Dacă Andreea nu ar fi fost lângă mine, casa aceasta nu ar fi existat niciodată. Ea a plătit aproape tot avansul din moștenirea primită de la bunicul ei. Tot ea a suportat cea mai mare parte din rate în primii ani. Eu am devenit coproprietar abia după refinanțare.
Vorbele lui au lăsat-o fără reacție.
Pentru prima dată, nu mai avea niciun argument.
În acel moment, Maria a apărut pe hol cu ursulețul ei în brațe.
S-a uitat la bunica și a întrebat cu inocență:
— Bunico, acum poți spune că și mama este acasă aici?
Doina și-a coborât privirea.
După câteva clipe s-a apropiat de mine.
Avea ochii umezi.
— Andreea… ani la rând te-am judecat fără să cunosc adevărul. M-am purtat de parcă ai fi fost doar soția fiului meu și am uitat cât ai făcut pentru familia aceasta. Îmi pare sincer rău.
Nu i-am răspuns imediat.
Rănile adunate în nouă ani nu puteau dispărea într-o singură conversație.
Totuși, am încuviințat încet.
— Iertarea poate fi începutul. Încrederea va avea nevoie de timp.
Ea a dat din cap în semn că înțelege.
Când a ajuns în pragul ușii, s-a întors spre noi.
Ne-a privit pe mine, pe Radu și pe copii, apoi a spus cu un zâmbet timid:
— Vă mulțumesc că m-ați primit în casa voastră.
În acea clipă am simțit că, după mulți ani, nu se schimbase doar un cuvânt, ci locul pe care îl aveam în propria mea familie.