Spre seară, când soarele a început să coboare după dealuri și umbrele s-au lungit peste grădină, mâinile îmi tremurau de oboseală. Aveam palmele roșii și zgâriate de spinii agrișelor, iar spatele îmi ardea de parcă aș fi purtat toată ziua un sac cu pietre. Elena a ieșit în sfârșit până la marginea grădinii, s-a uitat peste rânduri și a clătinat din cap.
— Nu e rău, dar se putea și mai bine, a spus ea rece. Data viitoare să fii mai atentă.
„Data viitoare.” Cuvintele au căzut greu. Nu era o invitație, era o sentință. Am înțeles atunci că, indiferent cât aș face, nu va fi niciodată suficient.
La cină, masa a fost așezată pe terasă. Mirosea a ciorbă fierbinte și pâine proaspătă. M-am așezat încet, simțind cum fiecare mișcare mă doare. Andrei vorbea despre vecini, despre prețul roșiilor din piață, despre lucruri mărunte. Eu tăceam.
Elena a pus farfuriile pe masă, una câte una. Când a ajuns la mine, s-a oprit.
— Tu ai muncit cel mai puțin, a spus ea, privind fix la mine. Jumătate din rânduri tot eu le-am verificat. Lasă, mănânci după ce strângem.
Am crezut că nu aud bine.
— Cum adică? a întrebat Andrei, jenat, dar fără fermitate.
— Așa. La noi, cine nu muncește cum trebuie, nu mănâncă. Să învețe.
Mi-a luat farfuria din față. Gest simplu, dar umilitor. Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji. Nu de foame, ci de rușine. Andrei a rămas nemișcat. Se uita când la mine, când la mama lui, incapabil să aleagă.
Atunci am înțeles că nu este vorba despre halat sau despre buruieni. Este vorba despre putere. Despre cine are ultimul cuvânt. Și, mai ales, despre cine tace.
M-am ridicat fără să spun nimic. Mi-am scos șorțul și l-am pus pe spătarul scaunului.
— Unde te duci? a întrebat Elena, surprinsă.
— La mine, am răspuns calm. În apartamentul meu.
Andrei s-a ridicat și el.
— Ana, nu dramatiza. Mama a glumit.
— Nu, Andrei, am spus privind drept la el. Mama ta nu glumește niciodată.
Am intrat în casă, mi-am strâns lucrurile în liniște. Halatul l-am lăsat pe pat, împăturit frumos. Era simbolul a tot ce înghițisem trei ani la rând. Când am ieșit cu geanta în mână, Elena stătea în hol.
— Dacă pleci acum, să nu te mai întorci, a spus ea.
— Nu eu plec din căsnicia asta, am răspuns. Eu plec doar din casa dumneavoastră.
Drumul spre București a fost tăcut. Andrei a condus, cu maxilarul încleștat. Eu priveam pe geam luminile care treceau una câte una. În mintea mea se așezase o liniște ciudată.
Când am ajuns în fața blocului, el a oprit motorul.
— Ana, hai să uităm ce s-a întâmplat. A fost o zi proastă.
— Nu a fost o zi, Andrei. Au fost trei ani.
A tăcut.
— Tu chiar vrei să stricăm tot pentru o farfurie de mâncare?
Am zâmbit trist.
— Nu pentru o farfurie. Pentru că ai lăsat-o să mi-o ia.
Am coborât din mașină și am urcat în apartament. Era liniște, miros de detergent și de spațiu doar al meu. M-am așezat pe canapea și pentru prima dată în acea zi am simțit că pot respira.
După o oră, soneria a sunat. Andrei stătea în fața ușii, cu o valiză mică.
— Mama a spus că dacă mă întorc fără tine, să nu mai calc pe acolo, a murmurat el.
L-am privit lung.
— Și tu ce ai ales?
A ezitat o clipă.
— Am ales să vin aici.
Am deschis ușa larg.
— Atunci intră. Dar să știi ceva, Andrei. Aici regulile sunt altele. Aici nu există „cine nu muncește, nu mănâncă”. Aici există respect.
A pășit înăuntru încet, ca și cum ar fi intrat într-o lume nouă. Poate chiar așa era.
Nu știu ce va fi mâine. Poate vom învăța să vorbim, poate vom învăța să ne apărăm unul pe altul. Sau poate vom înțelege că unele lucruri se rup definitiv.
Dar în seara aceea, pentru prima dată, farfuria a rămas pe masă. Iar eu am mâncat fără să mă simt vinovată.