Primele semne au apărut atât de discret, încât nici nu le-am luat în seamă.
Credeam că este menopauza. Bufeuri, nopți nedormite, nervi întinși ca o coardă. Uneori mă enervam din nimic și apoi mă simțeam vinovată. Toma îmi spunea mereu:
— Lasă, trece și asta. Suntem echipă.
Și chiar îl credeam.
Numai că, încet-încet, am început să observ ceva ce până atunci nu mă deranjase deloc.
Obiceiul lui.
În fiecare dimineață, imediat ce deschidea ochii, lua telefonul.
Nu-mi spunea „bună dimineața”.
Nu mă întreba dacă dormisem bine.
Nu deschidea perdelele.
Mai întâi verifica telefonul.
Mesaje. Știri. Filmulețe. Grupuri. Comentarii.
Zece minute.
Uneori douăzeci.
Apoi mergea în bucătărie și continua să deruleze ecranul în timp ce își bea cafeaua.
Seara era la fel.
Ne așezam pe canapea să vedem un film, iar după zece minute îl vedeam luminat de ecranul telefonului.
— Ascult, ascult… spunea fără să ridice ochii.
Dar nu asculta.
La început am râs.
— Cred că, dacă ar lua foc casa, ai căuta pe internet cum se stinge.
A râs și el.
— Exagerezi.
Poate că da.
Numai că, după câteva luni, am realizat ceva.
Nu telefonul mă durea.
Ci faptul că încetasem să mai exist atunci când apărea el.
Eu vorbeam.
Telefonul răspundea.
Nu Toma.
Într-o seară gătisem lasagna.
Rețeta aceea complicată pe care o făceam doar la ocazii speciale.
Am pus masa, am aprins o lumânare și i-am spus:
— Hai să mâncăm.
— Vin imediat.
„Imediat” a însemnat douăzeci și cinci de minute.
Când a intrat în bucătărie, mâncarea era rece.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.
— Am văzut un videoclip interesant.
Atât.
Un videoclip.
Eu stătusem singură la masă, privind lumânarea care se topea.
În clipa aceea am simțit că nu mă lupt cu o altă femeie.
Nu cu serviciul.
Nu cu prietenii.
Ci cu un ecran.
Și pierdeam.
Menopauza mă făcuse mai sensibilă, e adevărat.
Dar nu inventase singurătatea.
Ea doar o făcuse imposibil de ignorat.
Într-o dimineață i-am luat telefonul înainte să apuce el.
L-am pus în sertar.
— Astăzi bem cafeaua împreună.
M-a privit surprins.
— Ce faci?
— Încerc să-mi recuperez bărbatul.
A zâmbit.
Dar după nici două minute se foia pe scaun.
Își bătea degetele în masă.
Privea spre sertar.
Atunci am înțeles.
Nu era doar un obicei.
Era o dependență.
Seara am vorbit pentru prima dată cu adevărat.
— Toma, nu telefonul mă supără.
— Atunci ce?
— Faptul că sunt pe locul doi.
A rămas tăcut.
— Nu e adevărat.
— Ba da.
Am început să plâng.
Nu zgomotos.
Nu teatral.
Pur și simplu curgeau lacrimile.
— Eu am cincizeci și cinci de ani, Toma. Nu mai vreau să mă lupt pentru atenția omului de lângă mine. Am făcut asta toată tinerețea. Credeam că acum a venit vremea liniștii.
A rămas cu ochii în podea.
Mult timp.
Apoi a spus încet:
— Nici nu mi-am dat seama.
— Tocmai asta doare.
A doua zi, când m-am trezit, telefonul lui nu mai era pe noptieră.
Era în bucătărie.
Închis.
Lângă el era o cană cu cafea.
— Regulă nouă, spuse zâmbind. Fără telefoane la masă. Fără telefoane în dormitor. Și în fiecare seară ieșim la o plimbare de jumătate de oră.
— Crezi că o să reușești?
— Nu știu.
A râs.
— Dar vreau să încerc.
Și a încercat.
Nu i-a ieșit din prima.
De multe ori îl vedeam că întinde mâna după telefon și apoi se oprea singur.
Alteori îl uitam eu pe masă, iar el mi-l împingea zâmbind.
— Regulile sunt pentru amândoi.
Astăzi au trecut aproape doi ani de atunci.
Menopauza n-a fost sfârșitul vieții mele.
A fost începutul sincerității.
Am învățat că, după cincizeci de ani, nu mai ai timp să taci doar ca să păstrezi liniștea.
Iar Toma a învățat că cea mai importantă notificare din viața lui nu venea de pe telefon.
Ci de la femeia care îi spunea în fiecare dimineață:
— Bună dimineața.
Și care voia doar ca el să ridice privirea și să-i răspundă.