…am hotărât că ți-ar fi mai bine… dacă ai locui altundeva, — a spus Dumitru într-un final, cu vocea stinsă, de parcă rostea o sentință.
— Altundeva? — a întrebat Ana, încercând să-și dea seama dacă a auzit bine. — Cum adică altundeva, fiule? Unde?
Svetlana, care stătea alături, cu brațele încrucișate și o expresie rece, a intervenit cu tonul sigur al unei femei care a luat deja decizia:
— Nu te neliniști, mamă. Am găsit un loc foarte bun pentru tine. O casă pentru vârstnici, liniștită, curată, cu doctori și îngrijitori. Vei avea companie, o cameră a ta, tot ce îți trebuie. Acolo o să îți fie bine.
Ana a tăcut.
În piept, ceva s-a strâns dureros.
„O să îți fie bine” — dar ceea ce ea a auzit, de fapt, a fost:
„Nu te mai vrem aici.”
N-a plâns. N-a făcut scandal.
Doar a încuviințat ușor din cap.
— Dacă așa e mai bine pentru voi… — a spus încet, aproape șoptit.
O săptămână mai târziu, o mică valiză stătea lângă ușă.
Dumitru i-a luat haina și a coborât scările, fără să o privească în ochi.
— Mamă, să nu te superi, bine? E mai simplu așa pentru toată lumea, — a murmurat el.
— Da, fiule. Mai simplu… pentru voi, — a răspuns ea cu o blândețe amară.
Afară ploua mocănește.
Taxi-ul s-a oprit în fața unei clădiri cenușii, la marginea Iașului.
Pe plăcuța de la poartă scria: „Căminul de bătrâni ‘Toamna de aur’.”
Înăuntru mirosea a dezinfectant și mâncare fiartă prea mult.
O asistentă trecută de vârsta mijlocie a întâmpinat-o fără zâmbet.
— Camera 6, doamnă Vasilescu. Aici e cald, aveți televizor și baie proprie. Dacă aveți nevoie de ceva, apăsați butonul roșu. —
Apoi a plecat, grăbită.
Camera era mică, cu pereți albi și un geam prin care se vedea o grădină neîngrijită, cu un nuc bătrân.
Ana s-a așezat pe pat și a trecut palma peste pătură. Aspră, rece.
„Asta e viața mea acum,” — și-a spus în gând.
Zilele care au urmat au trecut una după alta, fără culoare.
Mânca în tăcere, asculta zgomotele coridorului, plânsetele unor bătrâni, vocea monotonă a televizorului din sala comună.
Nu vorbea cu nimeni.
Seara se uita pe fereastră și se întreba cum a ajuns aici.
Dar într-o după-amiază, cineva a bătut la ușă.
— Bună ziua! — a spus o voce veselă. — Eu sunt Marta, voluntară. Vin să citesc puțin și să vă mai scot din rutină. Pot intra?
În prag stătea o tânără cu ochi calzi și o cutie de prăjituri de casă în mână.
— Dumneavoastră sunteți doamna Ana Vasilescu, nu? — a întrebat ea, zâmbind. — Mi-a spus despre dumneavoastră o vecină de-a mea. Cică ați fost profesoară de literatură!
Ana a clătinat din cap, surprinsă.
— Da… am fost. Cu mulți ani în urmă.
— Atunci e perfect! — s-a luminat Marta. — Avem un centru pentru copii fără familie. Le este greu la școală, mai ales la română. Ar fi minunat dacă ați veni o dată pe săptămână să îi ajutați.
Ana a rămas nemișcată o clipă.
În sufletul ei, ceva s-a mișcat, o flacără mică, uitată.
— Eu? La copii? — a întrebat, aproape neîncrezătoare.
— Sigur! Dacă aveți putere și chef, mergem împreună. Eu vă duc cu mașina.
Peste o săptămână, au plecat.
Mașina Mărtei hurduca pe străzile ude, iar Ana se uita pe geam la orașul pe care nu-l mai văzuse de luni de zile.
Când au ajuns, copiii alergau prin curte. Râdeau, țipau, se jucau. Dar când Ana a intrat în clasă cu o carte în mână, s-a făcut liniște.
— Bună ziua, copii, — a spus ea cu glas tremurat. — Eu sunt doamna Ana. Azi citim ceva frumos.
A deschis „Amintiri din copilărie” și a început să citească.
La început vocea îi tremura, dar cu fiecare frază prindea viață.
Copiii o ascultau cu ochii mari, fără să respire.
După oră, Marta i-a spus:
— I-ați cucerit. Vă priveau de parcă le-ați fi bunica. Nimeni nu le-a vorbit așa, cu atâta căldură.
De atunci, Ana a început să vină în fiecare săptămână.
Le explica, le citea, le povestea.
Le vorbea despre bunătate, despre oameni, despre viață.
Și, încet-încet, inima ei s-a încălzit din nou.
După câteva luni, directoarea centrului a chemat-o la birou.
— Doamnă Vasilescu, copiii vă iubesc. Una dintre educatoare se pensionează. Dacă vreți, puteți rămâne aici, la jumătate de normă. Vă dăm o cameră în centru.
Ana a rămas fără cuvinte.
— Eu? Dar am șaptezeci și opt de ani…
— Cu atât mai bine! — a zâmbit femeia. — Copiii au nevoie de inimi mari, nu de vârste mici.
Și astfel Ana s-a mutat la centru.
Zilele s-au umplut din nou de glasuri vesele, de zâmbete, de viață.
— Bunico Ana, ai venit! — strigau copiii, îmbrățișând-o.
Ea râdea, îi strângea în brațe, și pentru prima oară după mulți ani, se simțea acasă.
Într-o seară, la apartamentul din Iași, Dumitru stătea pe canapea și derula telefonul.
A văzut un articol:
„Profesoara pensionară care a adus lumină în viețile copiilor fără părinți.”
În fotografie era mama lui — zâmbitoare, înconjurată de copii, ținând de mână un băiețel.
Sub imagine scria:
„Cea mai dragă ființă pentru cei care nu mai au pe nimeni.”
Dumitru a stat mult, privind ecranul.
Svetlana a întrebat:
— Ce e?
El a răspuns abia șoptit:
— Iartă-mă, mamă…
Ana n-a aflat niciodată de acele cuvinte.
A continuat să trăiască liniștit, înconjurată de râsete și iubire.
Și într-o dimineață, când copiii i-au adus un desen pe care scria:
„Tu ești inima noastră, Bunico Ana”,
a înțeles că Dumnezeu îi luase casa… doar ca să-i dăruiască o adevărată familie.