Camelia a zâmbit ușor, dar în privirea ei se citea un fel de ezitare, parcă venea și pleca din gânduri.Marian a observat asta, însă nu a spus nimic. Nu-i plăcea să tragă oamenii de limbă, mai ales pe cei pe care abia îi cunoștea.
— Nu, n-am nicio treabă azi, a răspuns ea într-un final.Uneori e bine să stai pur și simplu și să privești cum altcineva dă viață lucrurilor.
Marian a ridicat o sprânceană, puțin amuzat.
— Dacă reparatul gardului înseamnă „a da viață”, atunci trebuie să recunosc că nu m-am gândit așa de poetic.
Miruna a chicotit, iar Camelia a râs încet, un râs cald, de om cuminte.
Vântul a mișcat ușor florile galbene din colțul grădinii Cameliei, iar Miruna s-a dus până la gard să le admire.Camelia s-a aplecat și i-a oferit una din florile mai mici, rupând-o cu grijă.
— Poftim, pentru tine.
— Mulțumesc! O să îi pun apă, să nu moară, a spus Miruna cu o seriozitate care i-a amuzat pe amândoi adulții.
Marian continua să lucreze, dar privirea îi tot fugea spre vecina lui.Nu știa mare lucru despre ea, doar că era mereu îmbrăcată simplu, curat, și că n-o văzuse niciodată vorbind cu cineva.Un mister plăcut, dar distant.
— Dacă aveți nevoie de scânduri… mai am câteva în magazie, a zis Camelia, întrerupând tăcerea.
— Mulțumesc, dar cred că mă descurc cu ale mele.Nu prea-mi place să depind de alții.
Camelia a dat din cap, înțelegând mai mult decât părea.
— Îmi imaginez.Să crești un copil singur… trebuie să fie greu.
Marian s-a oprit preț de o secundă.Nu pentru că îl durea subiectul — se obișnuise cu viața asta — ci pentru că nimeni nu i-l adusese în discuție cu atâta delicatețe până atunci.
— Greu e doar când mă gândesc prea mult la trecut, a spus el.În rest… Miruna e lumina mea.Pentru ea pot duce orice.
Fetița a întins floarea spre tatăl ei.
— Uite, tati! E galbenă ca soarele!
Marian i-a mângâiat fruntea.
— Frumoasă, exact ca tine.
Camelia privea scena cu o emoție ciudată, aproape dureroasă.În ochii ei se citea ceva ce nu arătase nimănui — dorința unei vieți simple, calde, pe care nu o avusese niciodată.Avea bani, avea case, avea terenuri — era cunoscută prin tot municipiul Oradea pentru afacerile ei — dar n-avea pe nimeni care să o strige „mami”, nici pe cineva care să o aștepte acasă.
— Dacă vreodată… aveți nevoie de ceva, puteți bate la ușa mea, a spus ea în cele din urmă.Și nu zic asta ca vecină, ci ca… om.
Marian a ridicat privirea.Camelia roșise ușor, ca o adolescentă care spune ceva prea direct.
— Mulțumesc, a răspuns el simplu, dar sincer.Nu sunt obișnuit să primesc ajutor.Dar apreciez.
Miruna s-a apropiat iar de gard, ridicând floarea spre Camelia.
— Ești drăguță.Îți dau o rază de soare.
Camelia a atins petalele cu un deget tremurat.
— Mulțumesc, puiule.Nu știu dacă merit, dar mulțumesc.
Marian simțea cum în aer plutește ceva greu de explicat.Nu era iubire — era prea devreme.Nu era nici simpatie obișnuită.Era un fel de liniște care îi lega, ca și cum gardul acela nu mai era un hotar, ci o punte.
— Hei, vrei să rămâi la o cafea? a întrebat Camelia, aproape fără să-și dea seama ce spune.Am una bună, de la o prăjitorie mică din centru.
Marian s-a uitat la scândura pe jumătate prinsă.La ciocan.La copil.La femeia care-i zâmbea pentru prima oară din tot sufletul.
— Dacă o facem la noi în curte, e perfect, a răspuns el.Că Miruna vrea să-mi arate ceva în casă.
Camelia a râs.
— Atunci duc eu cafeaua.
Miruna a sărit de bucurie și a fugit către casă.
Marian a privit gardul.Nu era încă terminat, dar ceva în el se simțea deja întreg.
Și, pentru prima oară după mult timp, a simțit că poate și viața lui urma să se repare — scândură cu scândură, om lângă om.
Iar în clipa în care Camelia a pășit prin poarta lui și fiica lui i-a întins floarea galbenă într-o cană cu apă, Marian a înțeles ceva:
Uneori, cele mai frumoase schimbări încep exact acolo unde crezi că ai doar un gard de reparat.