Abia aterizasem, cu trollerul încă în mână, când am încremenit. Acolo era el, fostul meu soț, îmbrățișându-și secretara de parcă lumea le-ar fi aparținut. În clipa următoare, privirile ni s-au întâlnit.— Tu? —a șoptit el, alb la față, făcând un pas înapoi, ca și cum pământul i-ar fi fugit de sub picioare.
N-am țipat. N-am fugit. Am zâmbit. Pentru că, în mijlocul acelui aeroport plin de oameni, el a înțeles ceva mult mai rău decât faptul că fusese prins asupra faptului: eu nu mai eram femeia pe care o lăsase în urmă.
Abia coborâsem din avion pe aero\portul Henri Coandă din București. Țineam trollerul cu mâna dreaptă când m-am oprit complet. Oboseala drumului a dispărut într-o secundă. În fața porții de sosiri internaționale era Andrei Popescu, fostul meu soț, cu brațele în jurul secretarei lui, de parcă tot aeroportul le aparținea. Ea, Ioana, râdea cu capul sprijinit pe pieptul lui, cu o familiaritate care fusese cândva a mea.
Pentru o clipă am crezut că mi se pare. Dar nu. A ridicat privirea, ochii ni s-au întâlnit și l-am văzut cum se albește la față.
— Tu? —a șoptit, făcând un pas în spate, ca și cum i s-ar fi surpat podeaua sub picioare.
N-am țipat. N-am plâns. N-am fugit. Doar am zâmbit. Iar zâmbetul meu l-a scos cel mai tare din sărite.
Cu doi ani înainte, același bărbat mă părăsise cu o frază scurtă și crudă: „Nu mai încapi în viața mea, Maria”. Zece ani de căsnicie reduși la un troller și o liniște apăsătoare. Atunci eram frântă, fără un loc de muncă stabil, dependentă de el emoțional și financiar. A plecat cu Ioana, iar eu am rămas să adun bucățile unei vieți pe care o crezusem sigură.
Acum mă întorsesem nu pentru el, ci pentru mine. Revenisem la București ca să închid un contract important cu o firmă mare. Un proiect pe care îl construisem de la zero în Cluj, unde îmi refăcusem cariera, încrederea în mine și independența.
Andrei a încercat să se adune. A strâns mâna Ioanei stângaci și a forțat un zâmbet.— Nu știam că te întorci… —a murmurat.
— Nici eu nu știam că lucrezi duminica —am spus calm, uitându-mă la ceasul lui scump, acela pe care îl plătisem și eu, rată cu rată.
Ioana ne privea stânjenită, fără să înțeleagă pe deplin tensiunea. Eu o înțelegeam. Pentru că, în clipa aceea, Andrei nu se întâlnise doar cu trecutul lui. Realizase ceva mult mai dureros: nu mai avea nicio putere asupra mea.
Chiar atunci, telefonul mi-a vibrat. Era un apel care urma să schimbe echilibrul acelei scene pentru totdeauna… iar Andrei încă nu știa.