Băiatul s-a oprit brusc când l-a văzut. L-a privit câteva secunde, apoi a zâmbit larg.
— Uite, mamă, am desenat o casă mare! Cu etaj!
Ana i-a mângâiat părul cu un gest obișnuit, învățat din lipsuri.— Foarte frumos, Matei. Pune-le pe masă.
Andrei simțea cum îl strânge ceva în piept. Masa era veche, din scânduri ciobite. Pe ea, o farfurie cu mămăligă rece și o cană cu apă. Atât.
Ioana nu-și lua ochii de la el. Era deja destul de mare cât să simtă lucruri fără să le poată explica.
— Stați jos, domnule Paul, a spus Ana. Nu avem cine știe ce, dar o vorbă bună se găsește.
S-a așezat pe un scaun șchiop, atent să nu-l rupă. Limuzina, ceasul scump, costumul de mii de lei — toate păreau obscene acolo.
— Trăiți singură? a întrebat el, cu glas stins.
Ana a zâmbit scurt.— Nu. Cu copiii. Tatăl lor… a plecat demult. N-a mai dat niciun semn.
Cuvintele au lovit drept. Andrei a simțit că-i fuge aerul.— Greu, a murmurat.
— Greu e puțin spus, a răspuns ea calm. Dar omul se obișnuiește cu orice. Când n-ai pe cine aștepta, înveți să mergi înainte.
Matei s-a apropiat de el.— Nene, tu ai fost vreodată bogat?
Ioana a oftat.— Matei, nu se întreabă așa ceva.
Andrei a zâmbit forțat.— Am avut noroc, a spus. Am muncit mult.
— Atunci să știți că mama e cea mai muncitoare din lume, a zis băiatul mândru.
Ana a întors capul, ca să nu se vadă lacrima.
În clipa aceea, Andrei a știut că nu mai poate minți. S-a ridicat încet.
— Ana… eu…
Ea l-a privit, strângând bățul în mână.— Ce este?
— Eu sunt Andrei.
Tăcerea a căzut ca o piatră. Ioana a încremenit. Matei nu înțelegea, dar simțea tensiunea.
— Andrei… a repetat Ana, încet. Andrei Vălean?
El a dat din cap.— M-am întors.
Fața ei s-a schimbat. Nu furie. Nu plâns. Doar o oboseală adâncă.
— După 18 ani? a întrebat ea. De ce?
Andrei a scos plicul gros din buzunar și l-a pus pe masă.— Aici sunt bani. Destui cât să nu mai duceți lipsă niciodată. Casă, doctor, școală. Tot.
Ana nici nu s-a uitat.— Și?
— Și vreau să-mi cunosc copiii.
Ioana a făcut un pas în față.— Acum? După ce mama a căzut de pe picioare de atâtea ori? După ce eu am crescut repede, ca să-l ajut pe Matei?
Ana a ridicat mâna.— Ajunge.
L-a privit drept în ochi.— Andrei, copiii mei n-au murit de foame. N-au cerșit. Au fost iubiți. Poate nu în palate, dar în liniște.
— Lasă-mă să repar ce-am stricat, a spus el cu vocea ruptă.
Ana a tăcut mult. Apoi a spus:— Nu poți cumpăra ce-ai lipsit. Dar poți să începi de azi, dacă vrei. Fără minciuni. Fără promisiuni goale.
Matei s-a apropiat.— Tu ești tata?
Andrei s-a aplecat și a dat din cap, cu lacrimi.— Dacă mă lași.
Băiatul l-a îmbrățișat fără ezitare.
Ioana a rămas pe loc. După câteva secunde, a spus:— Tata nu e un om bogat. Tata e un om care rămâne.
Andrei a înțeles. A scos cheile mașinii și le-a pus lângă plic.
— Atunci rămân.
În seara aceea, pentru prima dată după 18 ani, căsuța de lut n-a mai părut atât de mică.