L-am privit fără să clipesc.
— Despre ce vorbești?
Ionuț a deschis încet cutia. Înăuntru se afla un dosar gros, un plic sigilat și un stick de memorie.
— Fundația familiei mele nu era doar o organizație caritabilă, a spus el. Pe lângă proiectele reale, unii membri ai familiei o foloseau pentru a ascunde bani proveniți din afaceri ilegale. Eu am descoperit totul și am vrut să-i denunț.
Am rămas fără cuvinte.
— Atunci de ce nu ai spus asta la proces?
— Pentru că mi-au amenințat mama. Și pe tine.
M-am încruntat.
— Pe mine? Nici măcar nu ne cunoșteam.
— Te urmăreau înainte să accepți căsătoria. Voiau să se asigure că persoana care urma să-mi fie soție nu mă va ajuta să vorbesc. Mama știa doar o parte din adevăr. De aceea a insistat să am pe cineva alături. Credea că o căsătorie îmi va da un motiv să rezist.
Am simțit cum mi se usucă gura.
— Și acum?
— Acum cei implicați sunt anchetați. Dar încă există documente care lipsesc. Sunt aici.
A bătut ușor cu degetele pe dosar.
— Dacă mi se întâmplă ceva, vreau să le predai procurorilor.
M-am așezat pe scaun.
— Ai purtat singur povara asta trei ani?
— Mai mult. Dar în închisoare am înțeles ceva. Dacă îți spuneam adevărul atunci, te-aș fi pus în pericol. Tu ai intrat în viața mea pentru bani. Nu aveai nicio obligație să duci lupta mea.
Am zâmbit amar.
— Ai uitat că, între timp, am devenit soția ta cu adevărat.
Pentru prima dată în seara aceea, ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— Tocmai de aceea mi-a fost atât de greu să-ți spun.
În zilele următoare am citit fiecare pagină din dosar. Erau extrase bancare, e-mailuri, contracte și declarații care explicau de ce fusese atât de ușor să fie înscenată vina lui Ionuț.
Am mers împreună la avocatul care îi redeschisese cazul. Acesta a răsfoit documentele și a ridicat privirea.
— Cu astea, ancheta se poate încheia definitiv.
Două luni mai târziu, mai multe persoane au fost trimise în judecată pentru delapidare, fals și mărturie mincinoasă. Numele lui Ionuț a fost curățat complet, iar fundația a intrat sub o nouă conducere.
Viața noastră însă nu s-a schimbat peste noapte.
Ionuț se trezea uneori speriat în mijlocul nopții. Ani de închisoare nu dispar odată cu deschiderea porților.
Eu încă aveam reflexul de a calcula fiecare cheltuială, de teamă că vom pierde totul.
Într-o seară, în timp ce făceam ordine prin dulap, am găsit contractul nostru de căsătorie.
L-am desfăcut și am râs.
— Îți dai seama că totul a început pentru bani?
Ionuț a luat foaia din mâna mea.
— Nu. A început pentru că două persoane aflate la pământ au ales să nu se mintă una pe cealaltă prea mult timp.
Am ridicat o sprânceană.
— Ai ascuns un secret uriaș.
— Da. Dar nu pentru că nu aveam încredere în tine. Ci pentru că voiam să ai șansa să pleci, dacă într-o zi ai fi vrut.
Am rupt contractul în două.
— Nu mai am nevoie de el.
Câteva luni mai târziu, ne-am căsătorit din nou. De data aceasta nu într-o sală rece din penitenciar, ci în curtea unei case de la marginea Brașovului, înconjurați de oamenii care ne susținuseră când nimeni altcineva nu o făcea.
Nu am purtat o rochie scumpă, iar el nu a avut un costum de lux.
Dar, când ofițerul de stare civilă ne-a întrebat dacă alegem să fim împreună din proprie voință, amândoi am răspuns fără nicio ezitare.
Prima dată semnaserăm un act.
A doua oară, ne-am ales cu adevărat unul pe celălalt.