Legenda spune că jandarmii au ajuns la han înainte de prânz.
Au cercetat fiecare cameră, pivnița, podul și grajdurile. Au căutat urme în zăpadă pe o rază de câțiva kilometri.
Nu au găsit nimic.
Stratul gros de omăt din jurul hanului era neatins. Nicio urmă de pași care să plece, nicio urmă care să vină.
În camere, hainele celor nouă negustori erau așezate cu grijă pe spătarele scaunelor, de parcă oamenii care le purtaseră s-ar fi ridicat pur și simplu și s-ar fi făcut nevăzuți.
Cizmele erau puse una lângă alta la intrare.
Pe mesele de lemn rămăseseră pungile cu galbeni, ceasurile și toate lucrurile lor de preț.
Nimic nu fusese furat.
Safta a fost anchetată zile la rând.
Le-a povestit jandarmilor că le pregătise cina, le turnase vin fiert cu mirodenii și că, după ce fiecare s-a retras în camera lui, nu mai auzise niciun zgomot până dimineață.
Fără trupuri și fără dovezi, autoritățile nu au putut formula nicio acuzație.
Cazul a rămas unul dintre misterele despre care s-a vorbit ani întregi în târgurile din împrejurimi.
Safta a continuat să țină hanul până la bătrânețe.
Niciodată nu a povestit ce s-a întâmplat în acea noapte.
Abia pe patul de moarte, la aproape 90 de ani, ar fi rostit o singură frază, pe care cei prezenți nu au uitat-o niciodată:
„I-am servit exact cu ce mi-au dat.”
Unii au înțeles aceste cuvinte ca pe o mărturisire.
Alții au spus că era doar felul ei de a vorbi despre dreptatea pe care viața o face, uneori, fără martori.
Până astăzi nu există documente care să dovedească faptul că întâmplarea a avut loc așa cum este povestită.
A rămas o legendă întunecată, transmisă din generație în generație.
Iar localnicii spun că ruinele hanului sunt ocolite și acum, mai ales în nopțile cu viscol.
Cei care au avut curajul să treacă pe acolo jură că, atunci când vântul bate printre zidurile prăbușite, se aud de parcă ar veni dinăuntru nouă linguri lovind ritmic în nouă blide goale.
Și nimeni din sat nu rămâne suficient de mult ca să afle dacă este doar ecoul vântului… sau altceva.