Radu și-a scos telefonul din buzunar și l-a așezat pe masă.
— Am nevoie de ajutorul tău.
Am clipit surprinsă.
— Ajutor?
— Da. Lucrez într-o firmă de construcții și încerc să obțin un contract important. Am aflat că ești director financiar la una dintre cele mai mari companii din domeniu.
Am rămas fără cuvinte.
Deci nu mă căutase pentru mine.
Nici măcar nu știa cine eram.
Mă găsise doar pentru funcția pe care o ocupam.
— Și?
— Dacă ai putea să mă recomanzi sau măcar să-mi faci cunoștință cu oamenii potriviți, ar însemna enorm pentru mine.
Am lăsat furculița jos.
— Asta este adevărata întâlnire?
A zâmbit stânjenit.
— Hai să spunem că am vrut să ne cunoaștem și…
— Nu.
A rămas uimit.
— Cum adică, nu?
L-am privit câteva secunde.
— Radu… chiar nu mă recunoști?
S-a uitat atent la mine.
A clătinat din cap.
— Ar trebui?
Am inspirat adânc.
— Mă chema Diana Popescu.
Fața lui s-a schimbat încet.
Întâi confuzie.
Apoi surprindere.
În cele din urmă, șoc.
— Nu… nu se poate.
— Ba da.
S-a lăsat pe spate în scaun.
— Dumnezeule…
Am continuat calm.
— Fata pe care o strigai pe coridor. Cea de care râdea toată clasa pentru că tu începeai glumele.
Nu spunea nimic.
— Cea căreia îi ascundeai ghiozdanul și îi lipeai bilețele pe bancă.
A închis ochii.
— Diana…
— Da.
Timp de aproape un minut a rămas tăcut.
În cele din urmă a spus încet:
— Îmi pare rău.
Am zâmbit amar.
— Știi ce este trist?
— Ce?
— Că nu m-ai căutat ca să-mi spui asta. Ai venit doar pentru că aveai nevoie de ceva.
Și-a coborât privirea.
— Ai dreptate.
— Dacă nu ocupam funcția pe care o am acum, nici nu mi-ai fi scris.
N-a încercat să mă contrazică.
Chelnerul a venit cu felul principal, dar niciunul dintre noi nu s-a atins de mâncare.
— M-am purtat îngrozitor în liceu, a spus el după câteva clipe. Am crezut că dacă îi fac pe ceilalți să râdă, voi fi apreciat. Nu m-am gândit niciodată cât rău făceam.
— Eu m-am gândit în fiecare zi.
Vocea mi-a rămas calmă, dar sinceră.
— Ani întregi mi-a fost teamă să vorbesc în public. Îmi era rușine să mă uit în oglindă. Nu din cauza kilogramelor, ci din cauza felului în care mă făcuseși să mă văd.
Lacrimile i-au umplut ochii.
— Dacă aș putea schimba trecutul…
— Nu poți.
A dat din cap.
— Știu.
Am împins ușor paharul de vin.
— Dar poți să faci un lucru.
— Orice.
— Nu mai căuta oameni doar când ai nevoie de ei. Și, dacă întâlnești vreodată un copil care este batjocorit, fii omul care îl apără, nu cel care râde.
A rămas privind masa.
— Promit.
M-am ridicat.
— Pleci?
— Da.
— Nu-mi vei da nicio recomandare?
Am zâmbit pentru prima dată în acea seară.
— Recomandările se câștigă prin profesionalism, nu prin cinele elegante.
A încuviințat.
— Înțeleg.
Am plătit partea mea din consumație și am ieșit din restaurant.
Când am ajuns la mașină, telefonul a vibrat.
Era un mesaj de la Radu.
„Nu mă aștept să mă ierți. Dar îți mulțumesc că mi-ai spus adevărul în față. Astăzi am înțeles, pentru prima dată, ce fel de om am fost.”
Am citit mesajul și l-am închis.
Nu i-am răspuns.
Nu pentru că îl uram.
Ci pentru că nu mai aveam nevoie de explicațiile lui ca să merg mai departe.
În urmă cu zece ani, Radu îmi controla fiecare zi prin frica pe care mi-o inspira.
În seara aceea, când am plecat din restaurant cu capul sus, am înțeles că trecutul nu mai avea nicio putere asupra mea.
Iar aceea a fost adevărata mea victorie.