Pentru câteva clipe, niciunul nu a mai spus nimic.
Între ei stăteau treizeci de ani de tăceri, de telefoane scurte de sărbători și de promisiuni că „la anul sigur vin”.
Ana s-a dat puțin într-o parte.
— Intră. Cafeaua e aproape gata.
Victor a pășit în curte cu un nod în gât.
Totul părea mai mic decât își amintea. Cireșul din spatele casei era încă acolo, doar că trunchiul îi era crăpat de vreme. Fântâna fusese reparată. Cotețul găinilor fusese mutat mai aproape de șură.
Numai prispa părea neschimbată.
În bucătărie mirosea a plăcintă cu brânză.
— Tot asta faci? a întrebat el.
Ana a zâmbit pentru prima dată.
— Știam că-ți plăcea.
S-au așezat unul în fața celuilalt.
Victor și-a plimbat privirea prin încăpere.
Mobilierul era vechi, dar îngrijit. Pe perete atârna fotografia părinților lor.
Lângă ea era o fotografie cu el, făcută cu aproape treizeci de ani în urmă, în ziua în care terminase facultatea.
A rămas surprins.
— Ai păstrat-o?
— De ce n-aș fi păstrat-o? E fratele meu.
Cuvintele simple l-au lovit mai tare decât orice reproș.
— Ana… eu…
Ea a ridicat palma.
— Dacă ai venit să-ți ceri iertare, fă-o după ce mănânci. Nu se vorbește greu pe stomacul gol.
A zâmbit, iar pentru o clipă i s-a părut că o vede din nou pe sora lui mai mare, care îi rupea bucata mai mare de cozonac și pretindea că ei îi place colțul ars.
Au mâncat aproape în tăcere.
Abia după aceea Ana s-a ridicat și a luat de pe dulap o cutie de carton.
— Mama a lăsat-o pentru tine.
Victor a deschis-o cu grijă.
Înăuntru erau caietele lui din școala generală, câteva desene, o praștie făcută dintr-o creangă și un fluier cioplit de tatăl lor.
Sub toate se afla un plic.
Pe el scria doar atât:
„Pentru Victor, dacă se întoarce.”
A desfăcut hârtia cu mâinile tremurânde.
Scrisul mamei era ușor tremurat.
„Dragul meu băiat,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că ai găsit, în sfârșit, drumul spre casă. Să nu te învinovățești că n-ai fost lângă mine la sfârșit. O mamă nu-și măsoară iubirea după câți kilometri a făcut copilul ei ca să ajungă acasă.
Să ai grijă de sora ta. Ea a rămas aici nu pentru că n-a avut vise, ci pentru că cineva trebuia să aibă grijă de mine.
Și să nu uiți niciodată că omul nu este bogat prin ceea ce are, ci prin oamenii la care se poate întoarce.”
Victor nu și-a mai putut stăpâni lacrimile.
A plâns în tăcere, cu scrisoarea lipită de piept.
— De ce nu mi-ai spus că mama era atât de bolnavă? a întrebat printre suspine.
Ana l-a privit cu blândețe.
— Ți-am spus. De mai multe ori. Dar de fiecare dată răspundeai că ai ședințe, că ești plecat, că vei veni luna viitoare. La un moment dat, mama mi-a zis să nu te mai chem. Spunea că, dacă te iubește, trebuie să te lase să-ți trăiești viața.
Victor și-a acoperit fața cu palmele.
Toate succesele lui păreau, dintr-odată, lipsite de greutate.
Spre seară au mers împreună la cimitir.
Mormântul părinților era simplu, curat și plin de flori.
Victor a îngenuncheat.
— Iartă-mă, mamă, a șoptit.
Nu a primit niciun răspuns.
Doar vântul a mișcat ușor iarba din jurul crucii.
La plecare, s-a întors spre Ana.
— Casa asta… este numai a ta.
Ea a zâmbit.
— N-am crezut niciodată că ai venit pentru casă.
— Nu. Am venit pentru că mi-am dat seama că aveam totul… și, totuși, îmi lipsea singurul loc unde puteam fi doar Victor.
Ana i-a prins mâna.
— Atunci să nu mai treacă alți treizeci de ani.
El a strâns-o în brațe.
Pentru prima dată după foarte mult timp, nu se mai simțea un om important.
Se simțea doar un frate care, în sfârșit, se întorsese acasă.