Semnătura era o copie stângace a numelui meu.
La prima vedere părea convingătoare. Dar eu îmi cunoșteam scrisul. Litera „D” era prea rotundă, iar finalul numelui fusese trasat apăsat, de parcă cineva îl exersase de mai multe ori.
Am întors foaia.
În colț se afla numele consilierului juridic al clinicii și un număr de telefon.
Advertisements
L-am format imediat.
Mi-a răspuns o femeie cu o voce calmă.
— Bună ziua. Sunt Diana Popescu. Tocmai am deschis o scrisoare de la dumneavoastră și cred că cineva mi-a falsificat semnătura.
S-a făcut liniște câteva secunde.
— Doamnă Popescu, vă rog să veniți mâine dimineață. Avem toate documentele în original.
A doua zi am ajuns la clinică împreună cu Vlad.
Nu ne vorbisem aproape deloc pe drum.
În birou ne aștepta aceeași consilieră și medicul care ne urmărise ani întregi.
Au așezat dosarul pe masă.
Originalul era acolo.
L-am privit îndelung.
Semnătura semăna cu a mea, dar nu era făcută de mine.
— Cine a depus documentul? am întrebat.
Consiliera a deschis registrul.
— Domnul Vlad Popescu. Împreună cu o procură.
— Procură?
Mi-au întins o copie.
Nu era o procură autentică.
Era doar o declarație pe proprie răspundere prin care Vlad susținea că mă reprezenta temporar din cauza stării mele psihice și că urma să completeze ulterior acordul meu.
Doctorul a oftat.
— Procedura nu a fost începută. Departamentul juridic a blocat totul tocmai pentru că lipsea consimțământul dumneavoastră expres. Embrionul există încă. Nu a fost transferat nimănui.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
Cel puțin asta era adevărat.
Nicio altă femeie nu purta copilul nostru.
M-am întors spre Vlad.
— De ce?
Avea ochii în lacrimi.
— Pentru că te pierdeam pe tine, iar dacă pierdeam și ultimul embrion, simțeam că o pierd pe Rebeca a doua oară. Am făcut cea mai mare greșeală din viața mea. Am crezut că, dacă îl salvez acum, într-o zi mă vei ierta.
— Și dacă procedura ar fi mers mai departe fără să aflu?
A coborât privirea.
— Nu aveam niciun drept.
Pentru prima dată l-am văzut recunoscând asta fără să caute scuze.
Am ieșit din clinică și m-am plimbat ore întregi prin parc.
M-am gândit la Rebeca.
La râsul ei.
La camera ei.
La toate zilele în care refuzasem să deschid acele plicuri.
Adevărul era mai complicat decât trădarea pe care mi-o imaginasem și mai dureros decât minciuna pe care o descoperisem.
Seara, i-am chemat pe Vlad și pe doamna Elena la mine acasă.
— Nu pot trece peste faptul că ați hotărât în locul meu, le-am spus. Mi-ați luat dreptul de a decide. Asta nu se repară ușor.
Am făcut o pauză.
— Dar nici nu voi lua o hotărâre din durere.
Le-am spus că embrionul va rămâne în continuare crioconservat până când voi fi pregătită să aleg în cunoștință de cauză ce urmează.
Niciun avocat.
Nicio presiune.
Nicio minciună.
Doar decizia mea.
Câteva luni mai târziu am reamenajat camera Rebecăi.
Nu ca pe o cameră pentru un alt copil și nici ca pe un muzeu al durerii.
Am păstrat câteva dintre jucăriile ei, fotografiile și margaretele pictate pe un perete.
Restul l-am transformat într-un spațiu luminos, în care puteam intra fără să simt că mă prăbușesc.
În fiecare miercuri am continuat să merg la cimitir cu margarete albe.
Doar că, pentru prima dată după mult timp, când am plecat de acolo, nu am mai simțit că tot ce rămăsese din familia mea era în spatele unei pietre funerare.
Viitorul nu mai fusese hotărât de alții.
Indiferent ce aveam să aleg într-o zi, alegerea urma să fie, în sfârșit, a mea.