Gherman a intrat în încăpere fără grabă, cu pași măsurați, iar parchetul vechi a scârțâit sub el, ca și cum ar fi anunțat o prezență pe care casa nu o mai văzuse de mult. Atmosfera s-a schimbat imediat. Laura s-a ridicat brusc, iar Andrei a făcut instinctiv un pas în spate, surprins de liniștea grea care îl însoțea pe bărbat.
— Bună seara, a rostit el simplu, dar suficient cât să umple toată camera.
Nimeni nu a răspuns.
M-am ridicat încet, simțind cum momentul pe care îl evitam de atâta timp devenea real.
— Ai venit, am spus.
— Ți-am promis că, dacă ajungi într-un punct ca ăsta, vin. Unii oameni își țin cuvântul, a răspuns el. Apoi privirea i s-a oprit scurt pe Laura. Nici când vine vorba de datorii, nici când vine vorba de oameni.
Laura a rămas încordată. Nu-l cunoștea, dar îi auzise numele de la mine de destule ori cât să înțeleagă că nu era cineva ușor de ignorat.
— Tată… cine e omul ăsta? a întrebat ea, cu voce joasă.
— Cineva care a fost mereu de partea mea, am spus. Un prieten adevărat.
Andrei a încercat să zâmbească forțat, dar nu i-a ieșit deloc convingător.
— Și ce caută aici?
Gherman s-a apropiat de masă, a ridicat lingura căzută și a așezat-o la loc cu un gest aproape calm, apoi a privit în jur.
— Caută ceva simplu, a spus. Respect.
Cuvântul a căzut greu, ca o lovitură scurtă.
Am simțit în mine un amestec ciudat de ușurare și tristețe. Ani întregi încercasem să repar lucruri doar prin tăcere, prin răbdare, prin a nu deranja. Dar liniștea nu vindecă mereu nimic.
— Victor pleacă de aici cu mine, a continuat Gherman. În seara asta.
Laura a clipit, neînțelegând.
— Unde adică? La tine?
— Nu contează unde, a răspuns el rece. Contează că nu mai rămâne unde este tratat ca ceva fără valoare.
Andrei a făcut un pas înainte, dar privirea lui Gherman l-a oprit instant, fără un cuvânt în plus.
— Victor, du-te și ia ce îți trebuie, mi-a spus apoi. Plecăm.
— Ce plecăm? a întrebat Andrei, dar vocea lui nu mai avea siguranța de la început.
Atunci Gherman a deschis servieta și a scos un dosar gros, așezându-l pe masă.
— Asta e tot ce trebuie să știți, a spus. Actele casei.
Liniștea care a urmat a fost aproape dureroasă.
— Cum adică actele casei? a șoptit Laura, pierzând din culoare.
Am inspirat adânc.
— Casa asta a fost cumpărată pe numele meu. Acum mult timp. Nu am spus nimic pentru că am crezut că nu va fi nevoie.
Privirea ei s-a schimbat, iar Andrei a rămas fără reacție.
— Nu e vorba doar despre casă, a continuat Gherman. E vorba despre cum tratezi un om care ți-a fost părinte.
Laura s-a lăsat încet pe scaun, ca și cum picioarele nu o mai țineau.
— Tată… nu poți să ne faci asta…
Am simțit un nod în gât, dar nu mai era durerea de dinainte. Era claritate.
— Nu vă fac nimic, am spus încet. Doar îmi iau viața înapoi. Și demnitatea.
Andrei a încercat să spună ceva, dar cuvintele i s-au rupt pe drum.
Laura a început să plângă în tăcere, fără să mai încerce să se ascundă.
Gherman a închis dosarul și mi l-a întins.
— E timpul.
Am privit încă o dată în jur. La masa la care cândva se râdea. La pereții care păstrau amintiri mai bune. La cei doi oameni care nu mai știau cum să reacționeze.
— Sper să înțelegeți într-o zi ce înseamnă să pierzi pe cineva nu prin moarte, ci prin alegerea ta, am spus. Și sper să nu fie prea târziu.
Apoi am luat dosarul și am ieșit.
Aerul rece de afară m-a izbit direct în piept, dar nu m-a doborât. Din contră, m-a trezit.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțeam că rămân undeva unde nu sunt dorit.
Gherman a venit lângă mine.
— Ai întârziat, dar ai ajuns exact când trebuia, a spus.
Am zâmbit slab, privind înainte.
Și, în liniștea aceea, am înțeles că unele uși nu se închid ca să te pedepsească. Se închid ca să te lase, în sfârșit, să mergi mai departe.