Ioana simțea cum aerul din cameră devenea tot mai greu cu fiecare respirație.
Lumina era slabă, aruncată de câteva veioze vechi, iar încăperea uriașă în care ar fi trebuit să înceapă noaptea nunții părea abandonată. Nu existau flori, nu existau decorațiuni, nici măcar urmă de romantismul pe care și-l imaginase.
Doar liniște.
Și un bărbat în vârstă, așezat lângă fereastra largă, într-un fotoliu de piele. Dumitrescu purta un halat cenușiu și răsfoia mecanic un teanc de dosare întinse pe o masă lungă, acoperită de hârtii și fotografii.
Dar privirea Ioanei s-a blocat altundeva.
Peretele din spatele lui.
Era acoperit cu imagini cu ea.
De peste tot.
La piață, în autobuz, la spital cu mama ei, ieșind de la muncă. Viața ei, surprinsă în fragmente tăcute, fără știrea ei.
Un fior rece i-a urcat pe șira spinării.
— Ce înseamnă asta? a întrebat ea, abia auzit.
Bărbatul a ridicat încet capul.
— Închide ușa, te rog.
Vocea lui nu era aspră. Era obosită, aproape stinsă.
Ioana a ezitat, apoi a împins ușa în urma ei.
— De ce aveți fotografii cu mine?
Dumitrescu și-a trecut palma peste frunte, ca și cum ar fi căutat putere într-o amintire dureroasă.
— Te caut de doi ani.
Cuvintele au lovit-o direct în piept.
— Eu nu înțeleg…
El a luat o fotografie de pe masă și i-a întins-o.
În poză era o femeie tânără, frumoasă, cu un zâmbet discret. Mama Ioanei. Elena.
Alături de el, mult mai tânără și el.
Ioana a rămas fără aer.
— Mama… a șoptit.
— Da, a răspuns el încet. A fost femeia pe care am iubit-o cel mai mult.
Tăcerea s-a întins între ei, apăsătoare.
Se auzea ploaia de afară, bătând în geam.
— Mama mi-a spus că tata a murit înainte să mă nasc.
Dumitrescu a închis ochii pentru o clipă lungă.
— Nu a fost adevărul complet. Tatăl tău era fiul meu.
Pământul i s-a părut Ioanei că dispare de sub picioare.
S-a prins de marginea mesei ca să nu cadă.
Bărbatul s-a ridicat greu și a făcut câțiva pași spre ea.
— Nunta asta nu a fost ceea ce crezi.
— Atunci ce a fost? a izbucnit ea.
El a tăcut o clipă.
— Încercarea mea de a te găsi înainte să fie prea târziu. Și de a-ți reda ceea ce ți-a fost luat.
Ioana îl privea, incapabilă să lege sensul cuvintelor.
Apoi povestea a ieșit la suprafață, grea, fragmentată.
Fiul lui murise într-un accident fără să știe că Elena era însărcinată. Familia Dumitrescu o acuzase pe femeie de interese ascunse și o alungase. Ea dispăruse fără urmă, refuzând să mai fie găsită.
Ani la rând, el o căutase.
Dar adevărul îl ajunsese prea târziu.
Când aflase de Ioana, ea era deja adultă. Și nu știa cum să se apropie de ea fără să o sperie.
Așa că alesese o cale greșită.
Un contract.
O întâlnire.
O nuntă.
O poveste construită în locul celei reale.
Ioana avea ochii plini de lacrimi.
— Și de ce nu mi-ați spus pur și simplu?
Dumitrescu a zâmbit amar.
— Pentru că adevărul spus din senin de un străin bogat nu sună niciodată a adevăr.
A mers spre un sertar și a scos o mapă groasă.
A împins-o spre ea.
Înăuntru erau acte, proprietăți, conturi. Totul pe numele Ioanei.
Ea a dat un pas înapoi.
— Nu vreau asta.
— Știu, a răspuns el liniștit. Tocmai de aceea trebuie să fie al tău.
În clipa aceea, corpul lui s-a clătinat.
Fața i s-a schimbat brusc.
Ioana a alergat spre el exact când a căzut pe podea.
— Domnule Dumitrescu!
Minutele până la ambulanță au părut interminabile.
Lumina rece din spital tăia aerul în bucăți egale.
Când medicii au ieșit, unul dintre ei a dat din cap serios:
— Infarct. A fost la limită.
Ioana a izbucnit în plâns, fără să mai încerce să se oprească.
Pentru prima dată, nu mai era o poveste despre pierdere.
Era începutul unei legături pe care nu o înțelesese încă.
Trei luni mai târziu, casa nu mai era aceeași.
Nu mai era rece.
În curte se auzeau voci, râsete, miros de mâncare gătită. Viața revenise, încet, peste pereții odinioară goi.
Dumitrescu stătea pe terasă, învelit într-o pătură, privind-o pe Ioana cum uda florile.
Și pentru prima dată după mulți ani, nu mai număra singurătatea.
O găsise pe ea.
Și, odată cu ea, tot ce pierduse cândva.