Când capacul sicriului a fost ridicat, liniștea din cimitir s-a transformat într-o teamă pe care nimeni nu știa cum să o numească. Groparii s-au retras instinctiv câțiva pași, iar cei prezenți priveau fără să înțeleagă ce se întâmplă.
Trupul din interior nu era al lui Cristi.
Bărbatul îngropat acolo părea mult mai în vârstă, iar chipul lui era atât de deteriorat încât cu greu mai putea fi recunoscut. Totuși, un lucru era clar pentru toți: nu avea cum să fie tânărul pe care Nadia îl crescuse singură și pe care îl plânsese săptămâni întregi.
Andreea a izbucnit în țipete, iar unul dintre muncitori și-a făcut semnul crucii. Nadia însă nu s-a mișcat. Stătea cu ochii fixați în sicriu, de parcă mintea ei refuza să accepte realitatea.
Într-un târziu, a șoptit cu voce stinsă că acela nu era fiul ei.
Apoi a început să tremure din tot corpul.
În noaptea aceea au fost chemați polițiștii. La început, oamenii legii au încercat să calmeze situația și au spus că deshumarea fusese făcută fără aprobare. Însă când au văzut și ei trupul din sicriu, tonul lor s-a schimbat imediat.
Întrebările au început să curgă una după alta.
Cine era omul îngropat acolo? Unde dispăruse Cristi? Și cum ajunsese familia să primească un sicriu cu un necunoscut?
Până dimineață, vestea ajunsese deja la televiziuni. În fața cimitirului se adunaseră reporteri, iar vecinii discutau în șoaptă despre cazul care zguduia tot orașul.
Nadia însă nu mai avea putere pentru camere și întrebări. Tot ce își dorea era să afle dacă băiatul ei mai trăiește.
Au urmat zile obositoare și pline de drumuri. Secții de poliție, birouri militare, dosare și explicații care nu explicau nimic. Oamenii o priveau cu disconfort și evitau să îi răspundă direct.
După aproape o săptămână, un fost coleg de unitate al lui Cristi a acceptat să vorbească pe ascuns cu ea. Era speriat și verifica mereu dacă nu îi ascultă cineva conversația.
I-a spus că băiatul ei nu murise din cauza unei boli, așa cum se anunțase oficial. În realitate, mai mulți recruți fuseseră trimiși într-o zonă periculoasă de la graniță, deși li se promisese că nu vor ajunge niciodată acolo.
A avut loc un atac violent, iar după aceea totul s-a transformat în haos. Unii soldați au murit, iar alții au dispărut fără urmă.
Nadia a simțit că se prăbușește când a auzit aceste lucruri.
Militarul i-a mărturisit că li s-a ordonat tuturor să păstreze tăcerea și să nu spună nimic familiilor.
Din acel moment, femeia aproape că nu a mai dormit. Stătea nopți întregi cu telefonul în mână, sperând la un semn imposibil.
Și într-o seară, semnul a venit.
Telefonul a vibrat târziu, iar pe ecran apărea un număr necunoscut. Nadia a răspuns cu mâinile tremurând.
La început nu s-a auzit nimic, doar o respirație slabă.
Apoi o voce stinsă a rostit încet:
— Mamă…
Nadia a început să plângă înainte să poată spune ceva.
Era Cristi.
Vocea lui era obosită și slăbită, dar vie. I-a spus în grabă că el și alți soldați fuseseră ținuți într-o bază izolată după incident. Oficial, unii figurau deja morți pentru ca adevărul despre atac să fie ascuns.
Convorbirea s-a întrerupt brusc, însă pentru Nadia era suficient. După săptămâni întregi de durere, știa în sfârșit că fiul ei trăiește.
În zilele care au urmat, cazul a devenit un scandal național. Au apărut documente falsificate, rapoarte schimbate și mărturii ale altor familii care primiseră informații mincinoase despre copiii lor.
Mai mulți ofițeri au fost suspendați, iar ancheta a luat amploare.
Apoi, într-o dimineață rece de noiembrie, un microbuz militar s-a oprit în fața casei Nadiei.
Femeia a ieșit afară fără să își ia nici măcar o haină pe ea.
Când ușa s-a deschis, Cristi a coborât încet. Era slăbit și avea privirea obosită, însă era viu.
Nadia a fugit spre el și l-a strâns în brațe cu disperarea unei mame care își recuperează copilul pierdut. Andreea plângea lângă poartă, iar Cristi repeta întruna că îi pare rău pentru tot ce îi făcuse să trăiască.
În acea seară, casa lor nu a mai fost plină de durere și lumânări aprinse pentru morți. Pentru prima dată după mult timp, oamenii dinăuntru au simțit din nou că speranța se poate întoarce acolo unde părea că nu mai rămăsese nimic.