Actrița Adriana Trandafir vorbește deschis despre momentul în care ar putea lăsa scena în urmă și despre schimbarea luminoasă care i-a reordonat viața. Pentru ea, a face un pas în spate nu înseamnă capitulare, ci asumare și respect pentru ritmul fiecărei etape.
Simte că libertatea venită după ieșirea din instituționalizare nu i-a adus pauza pe care o bănuia, ci un alt tip de forfotă, poate și mai intensă decât înainte.
„Muncesc tot timpul. Am crezut că ieșind la pensie și scăpând de instituționalizare, am să fiu mai liberă și am să mă ocup de mine în primul rând, care întotdeauna am fost în ultimul rând, sau nici nu am fost vreodată în cărți. Și mi-am dat seama că am muncit mult mai mult și că muncesc mult mai mult”.
Cea mai mare bucurie recentă a venit acasă: apariția nepotului a mutat centrul de greutate al preocupărilor ei, iar timpul capătă acum o altă valoare, mai tandră, mai liniștită.
„Sunt bunică de 9 luni. Am un David de la băiatul meu Ștefan și iată că structura mea și viața mea s-a schimbat și nu mă mai interesează absolut nimic. Și mă gândesc că dacă Dumnezeu ar mai îngădui puțin să stau alături de el și să-l văd crescând cât o vrea Cel de Sus”.
Adriana Trandafir, între scenă și gândul retrageriiChiar dacă nu a apăsat pe pauză, spune răspicat că triază proiectele. Ideea unei retrageri capătă contur, ca un gest firesc și elegant, o predare a ștafetei făcută la timpul potrivit.
„Nu, nu, nu am pus pe pauză, dar te rog să mă crezi că am început să triez, unu, și în al doilea rând chiar vreau să mă retrag pentru că există un timp pentru toate și îmi doresc să… Măi, dar cine nu vrea să se retragă? Cei care sunt inconștienți nu vor să se retragă. De ce? De ce să nu predau ștafeta elegant, frumos? Aș vrea să am o retragere demnă, frumoasă și, cum să spun, nu mă țin legată de ceea ce am făcut pentru că știu să fac atât de multe și o să fac atât de multe lucruri încât nu vreau să mă țin strâns legat de…”.
Retragere demnă, fără agățare de trecut, cu pofta de a face „atât de multe lucruri” în forme noi – acesta este conturul pe care îl desenează pentru etapa ce urmează.
Ritm de lucru, proiecte independente și timp pentru sineZile identice nu există în agenda ei. Repetiții, spectacole, turnee, premiere – încă toate laolaltă – dar cu o disciplină a alegerii învățată în timp: uneori „nu”, alteori „da”, după consultul sincer cu propria inimă.
„Niciodată la fel ca cealaltă. Pentru că încă muncesc, încă am repetiții, spectacole, turnee, premiere, în sfârșit. Dar am început, vorba ta, să le mai triez, să spun și «nu», am învățat să spun «nu». Și am învățat să spun «da» dacă după ce în consult inima, ficatul, sufletul.
Cred că am făcut până la vârsta asta tot ce alți oameni n-au făcut în șapte vieți. E adevărată vorba că am făcut copaci, am scris cărți, am făcut copii, case, în sfârșit, am predat, încă mai predau la facultate. Nu, nu aș mai vrea pentru că vremurile s-au schimbat. E adevărat că eu vreau să țin pasul vremurilor, dar de multe ori nu mă mai regăsesc în tot ceea ce se întâmplă în jurul meu și nu mai am trepte la scară nici să urc, nici să cobor și suspendată n-aș vrea să trăiesc”.
Scena rămâne prezentă prin titluri pe care publicul le iubește, iar drumul din teatrul independent continuă – o zonă pe care a sprijinit-o puternic, încă de la începuturile sale postrevoluționare.
„Joc în continuare Gaițele. Am numai proiecte independente. Adevărul este că eu am deschis împreună cu Gabriel Fătu… după Revoluție, imediat, am deschis seria teatrelor independente”.
În paralel, își ia revanșa față de micile dorințe amânate: se întoarce la lucrul de mână, prinde gustul pentru mașina de cusut și adaugă o limbă nouă pe lista pasiunilor.
„Mi-am propus să învăț ceva ceea ce nu am apucat să fac la timpul potrivit, adică să învăț să cos la mașină, că îmi face mare plăcere. Am croșetat, am tricotat, tot felul de lucruri. Mi-am luat cursuri și m-am apucat să învăț spaniolă”.
La 70 de ani, întrebată despre „secretele” care o țin în formă, răspunde cu umorul ei inconfundabil și cu aceeași declarație de simplitate pe care o asumă fără ezitare.
„Nimic, nimic. De asta îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că nu am cuvinte. De abia mă spăl sus și jos (râde). Atât, nimic! Și m-a întrebat cineva dacă mi-am făcut operații estetice și am spus «da, mi-am pus trei dinți». Sunt un om simplu și îmi place să rămân. Așa m-am născut și așa am să și mor, simplu. Simplu și normal”.
Despre noile generații de actori, privirea ei e lucidă: recunoaște talentul și munca acolo unde le vede, dar remarcă și graba și oboseala timpurie a epocii, în care curiozitatea și dialogul se pierd prea ușor.
„Sunt unii copii chiar talentați și muncitori și merită. Ceea ce este extraordinar pentru că, în general, s-au născut obosiți, s-au născut superficiali, nu mai sunt curioși, nu mai sunt nici interesați și nici interesanți. Nu mai găsești empatie, nu mai găsești un om care să te întrebe «ce-i cu tine, te pot ajuta?». Și atunci de multe ori nu mai regăsesc… și vreau să stau mai mult, să-mi acord mie mai mult timp și mai multă iubire”.