Evelina nu s-a mișcat.
Pentru o clipă, muzica, râsetele și clinchetul paharelor au dispărut din împrejurimile ei, ca și cum cineva ar fi dat volumul la zero.
„Aici?”, a întrebat ea încet.
Lucian a râs încet, legănându-se pe picioare.
„Haide, nu te preface că nu înțelegi. Ai un apartament; mama are nevoie de el. E normal. Familie, nu?”
Evelina l-a privit în ochi.
Pentru prima dată, nu-l mai vedea pe bărbatul elegant care îi adusese flori. A văzut altceva. O certitudine îndrăzneață. Convingerea că totul îi aparținea deja.
„Și noi?”, a întrebat ea.
„Închiriem un apartament pentru o perioadă. Despre ce e vorba atâta agitație? Important este ca mama să aibă unde să stea.”
Evelina a simțit că ceva în interiorul ei se liniștește complet.
Nu furie. Nu panică.
Claritate.
„Interesant”, a spus ea calm.
Lucian a zâmbit, încrezător că discuția se terminase.
„Știam că vei înțelege. În orice caz, vom merge mâine la notar și vom rezolva asta repede.”
Ewelina s-a ridicat de la masă.
Ana a observat imediat.
„Unde te duci, draga mea?”, a întrebat ea.
Ewelina a zâmbit politicos.
„Mă întorc imediat.”
A ieșit din cameră și a mers pe coridorul hotelului. Și-a scos telefonul și a format un număr.
„Tată?”, a întrebat ea calm. „Poți intra în cameră o clipă?”
Câteva minute mai târziu, tatăl ei, un bărbat liniștit, dar respectat în oraș, a intrat în cameră cu un alt bărbat.
Notarul.
Muzica s-a oprit, deoarece DJ-ul i-a recunoscut pe părinții ei.
Toți oaspeții s-au întors să se uite la ei.
Lucian s-a ridicat, nedumerit.
„Ce se întâmplă?”
Ewelina s-a apropiat de el. „Lucian, am vești pentru tine.”
Ana și-a strâns buzele.
„Ce vești?”
Notarul a deschis dosarele.
„Doamna Evelina Popescu a semnat un document public astăzi la ora 11:00.”
Lucian a râs.
„Ce document?”
Evelina l-a privit direct în ochi.
„Apartamentul meu a fost transferat părinților mei.”
În cameră s-a lăsat tăcerea.
„Ce?!” a izbucnit Ana.
Notarul a continuat calm:
„Proprietatea nu mai aparține doamnei Evelina. Prin urmare, nu poate fi transferată, cesionată sau revendicată de nimeni din această căsătorie.”
Fața lui Lucian a pălit.
„Glumești….”
Evelina și-a scos verigheta și a pus-o pe masă.
„Nu.”
Ana s-a ridicat brusc.
„Ce păcat!”
Evelina a zâmbit calm.
„Nu.” Rușinea era planul tău.
Lucian a făcut un pas spre ea.
„Evelina, stai puțin…”
„Nu.”
S-a întors către invitați.
„Vă mulțumesc tuturor că ați venit. Petrecerea e încă plătită. O seară plăcută.”
Apoi s-a uitat din nou la Lucian.
„Dar nunta s-a terminat.”
Și pentru prima dată în ziua aceea, Evelina s-a simțit cu adevărat liberă.