În momentul în care femeia s-a apropiat de masa lor, atmosfera din restaurant s-a schimbat. Muzica părea să se estompeze, deși, în realitate, încă se auzea. Doar că eu nu auzeam nimic.
„Bună seara, domnule Ionescu”, a spus ea calm, dar ferm.
Andrei a ridicat privirea, surprins. Zâmbetul i-a dispărut instantaneu.
„Mă scuzați? Cine sunteți?”
Bărbatul cu cartea de identitate a pășit înainte.
„Inspector economic. Vă rog să veniți cu noi.”
Vanessa a înlemnit. Mâna îi plutea în aer, ca și cum nu era sigură unde să o pună.
„Glumiți?”, a întrebat Andrei, dar vocea îi tremura deja.
„Nu”, a răspuns femeia. „Este vorba despre fondurile lipsă de la companie. Și despre tranzacțiile efectuate pe numele dumneavoastră.”
Am simțit un fior rece pe șira spinării.
Daniel a șoptit lângă mine: „Ți-am spus că spectacolul abia începe.”
Andrei s-a ridicat brusc.
„Nu știu despre ce vorbești!”
Dar vocea lui nu mai avea aceeași încredere ca odinioară. Fusese prins.
Controlorul și-a deschis servieta și a scos mai multe coli de hârtie.
„Plăți către hoteluri, restaurante, cadouri. Sume mari. Repetate.”
Am strâns carcasa ceasului atât de tare încât hârtia s-a mototolit.
Totul s-a legat într-o secundă.
Weekend-uri „la serviciu”. „Proiecte urgente”. „Ședințe târzii”.
Nu era doar o aventură.
Era o viață dublă, plătită cu bani furați.
Vanessa s-a ridicat și ea, panicată.
„Andrei, ce se întâmplă?!”
S-a uitat la ea… și, pentru prima dată, ea nu a avut niciun răspuns.
În acel moment, privirile noastre s-au întâlnit.
Ale mele și ale lui.
Și el a știut.
Știa că văzusem totul.
Că nu mai avea nimic de ascuns.
Am făcut câțiva pași spre masa lor. Nimeni nu m-a oprit.
Mi-am așezat geanta cu ceasul pe masă, în fața lui.
„La mulți ani”, am spus simplu.
Vocea mea era calmă. Mai calmă decât credeam că este posibil.
A deschis gura, dar nu i-au ieșit cuvinte.
Pentru prima dată în doi ani, și-a pierdut cumpătul.
Daniel s-a apropiat, uitându-se la Vanessa.
„Și tu”, a spus el încet, „ai spus că ești la Cluj.”
Femeia a început să plângă.
Dar asta nu mai conta.
Nimic altceva nu conta.
Agenții de pază l-au luat pe Andrei de braț.
„Vino cu noi.”
Și fără altă rezistență, a plecat.
Pur și simplu.
Fără explicații. Fără scuze. Fără finaluri dramatice.
Pur și simplu a dispărut.
Am stat acolo câteva secunde în tăcere.
Apoi Daniel a oftat.
„Cred că amândoi am pierdut ceva astăzi.”
M-am uitat la el.
„Nu”, am spus. „Cred că am câștigat.”
Părea surprins.
Dar eu deja o simțeam.
Durerea era acolo, da. Dar dedesubt… era ceva nou.
Ușurare.
Adevăr.
Libertate.
Am ieșit din restaurant în aerul răcoros al serii. Bucureștiul era la fel ca întotdeauna – zgomotos, grăbit, aglomerat.
Și pentru prima dată după mult timp, nu am simțit că sunt lăsat în urmă.
Am respirat adânc.
Viața mea nu se terminase în noaptea aceea.
Abia începuse.