Am rămas nemișcată.
Respiram greu, dar fără zgomot.
Ușa de la sufragerie a scârțâit ușor. Pașii lui s-au apropiat de hol.
Am ieșit din umbră exact când el a pus telefonul jos.
Ne-am privit.
Pentru o secundă, pe chipul lui a apărut ceva ce nu mai văzusem niciodată: frică.
— Ai venit acasă? — a spus, prea repede. — Mă simt puțin mai bine.
Am ridicat punga cu ciorbă.
— Se vede.
A clipit. A încercat să zâmbească.
— Am vorbit cu un coleg. Despre niște acte.
— Ce acte, Radu?
A tăcut.
M-am apropiat un pas.
— Ce contract? Ce cont? Ce bani ai transferat?
Maxilarul i s-a încordat.
— Nu e ce crezi.
— Atunci spune-mi ce este.
A oftat adânc și s-a așezat pe marginea canapelei. Nu mai părea bolnav. Părea prins.
— Am vrut să-ți fac o surpriză — a spus într-un final.
Am simțit cum mi se ridică furia în piept.
— O surpriză? Cu altă femeie la telefon?
— E notarul.
Am râs scurt, amar.
— Notarul tău are voce de femeie și îți cere promisiuni?
— E avocata — a spus apăsat. — Și da, e femeie.
Tăcere.
— Ce avocată, Radu?
M-a privit drept în ochi.
— Pentru casa de la țară.
Am încremenit.
Casa de la țară?
— Ce casă?
A înghițit în sec.
— Casa bunicilor mei din Argeș. Am reușit să o răscumpăr.
Nu înțelegeam.
— A fost scoasă la vânzare. Am aflat acum o lună. Dacă nu o luam eu, o cumpăra un dezvoltator și o dărâma. Am vrut… am vrut să ți-o dau ție.
Camera părea că se învârte.
— Să mi-o dai mie?
— Știu cât ai iubit locul ăla. Știu cum vorbeai despre grădina cu meri. Despre prispa unde stăteai cu bunica. Am vrut să o refac. Pentru noi.
M-am așezat încet.
— Și banii?
— Am folosit economiile mele. Și am făcut un credit pe numele meu. De-aia ți-am spus că stăm prost. Trebuia să strâng diferența. Transferul era avansul.
Respirația mi s-a mai domolit.
— Și vineri?
Pentru prima dată, a zâmbit sincer.
— Vineri semnăm actele finale. Voiam să te duc acolo în weekend. Să vezi că e din nou a noastră.
Am simțit cum îmi ard ochii.
— Și de ce teatrul cu boala?
A lăsat privirea în jos.
— Pentru că alergam între bancă, notar și muncitori. Dacă îți spuneam, începeai să pui întrebări. Și nu știu să mint bine… așa că am preferat să stau „bolnav” acasă.
L-am privit lung.
Furia încă pâlpâia. Dar, undeva sub ea, se strecura altceva.
Casa cu meri.
Prispa.
Vara.
— M-ai speriat îngrozitor — am șoptit.
S-a ridicat și s-a apropiat.
— Știu. Și îmi pare rău. Dar am vrut să fie ceva al nostru. Ceva bun.
Am închis ochii o clipă.
Uneori, adevărul doare pentru că îl construiești singur în mintea ta.
Când i-am deschis, l-am văzut altfel.
Nu era un bărbat care pleca.
Era un bărbat care încerca, stângaci, să rămână.
— Data viitoare — am spus încet — fără surprize de genul ăsta.
A râs ușor.
— Promit.
Vineri am mers împreună să semnăm.
Iar duminică am stat pe prispa casei din Argeș, cu o cană de cafea în mână, privind meri uscați care așteptau primăvara.
Și pentru prima dată după mult timp, casa noastră nu mai părea doar liniștită.
Părea întreagă.