A luat telefonul și s-a uitat la poza Anei, care încă îi era fundal. Ea zâmbea, cu lumina aceea în ochi care făcea totul să pară mai ușor…
Lumina aceea din ochii Anei îl urmărea și acum.
Gheorghe a lăsat telefonul pe birou și și-a acoperit fața cu mâinile. Pentru prima dată după doi ani, nu mai simțea doar gol. Simțea teamă.
Nu pentru el.
Pentru Mariana.
Pentru copilul care urma să vină pe lume fără tată.
A doua zi dimineață, a ajuns la firmă mai devreme. Hala din Ploiești era încă rece, iar muncitorii abia începeau să apară. Mariana a intrat timidă, cu ochii umflați, dar cu spatele drept.
— Putem vorbi? a întrebat el simplu.
Au intrat în birou.
Gheorghe nu a stat pe ocolite.
— Îți măresc salariul. Cu 1.500 de lei în plus, începând de luna asta. Și când o să intri în concediu maternal, primești tot ce ți se cuvine. Fără discuții.
Mariana l-a privit ca și cum nu înțelegea.
— Domnule… sunt prea mulți bani…
— Nu sunt bani aruncați. Sunt pentru liniștea ta.
Ea a început să plângă din nou, dar altfel. Mai liniștit.
Zilele au trecut. Gheorghe a început s-o ducă acasă uneori, ca să fie sigur că ajunge bine. A aflat că stătea într-o garsonieră mică, într-un bloc vechi, la marginea orașului. Mobilă puțină. Pereți goi. Pe frigider, o singură ecografie prinsă cu magnet.
Într-o seară, a rămas în prag mai mult decât trebuia.
— Ai pe cineva? Părinți? Frați? a întrebat el.
Mariana a clătinat din cap.
— Mama a murit. Tata nu vrea să audă de mine de când a aflat.
Gheorghe a simțit iar strângerea aceea în piept.
În noaptea aceea n-a dormit.
A doua zi a luat o decizie care i-a schimbat viața.
A chemat un notar.
Apoi a chemat-o pe Mariana în birou.
Ea a intrat speriată.
— S-a întâmplat ceva?
Gheorghe a inspirat adânc.
— Da. S-a întâmplat că nu vreau ca acel copil să crească fără un sprijin. Dacă ești de acord… vreau să-i fiu tată.
Tăcere.
Mariana a rămas nemișcată.
— Ce… ce spuneți?
— Nu din milă. Nu din obligație. Din alegere. Știu ce înseamnă să pierzi. Știu ce înseamnă să rămâi singur într-o casă prea mare. Nu vreau să mai trăiesc așa.
Lacrimile i-au curs Marianei pe obraji.
— Dar lumea o să vorbească…
Gheorghe a zâmbit slab.
— Lumea vorbește oricum. Să vorbească.
Câteva luni mai târziu, într-o dimineață rece de noiembrie, la maternitatea din Ploiești, s-a auzit primul plânset.
Un băiețel.
Gheorghe l-a ținut în brațe cu mâinile tremurânde. Când copilul i-a strâns degetul cu pumnul mic, ceva din el s-a vindecat.
L-au numit Andrei.
La botez, curtea casei a fost plină. Colegi, vecini, oameni care altădată ar fi șoptit pe la colțuri, acum zâmbeau larg.
Mariana stătea lângă el, ținând copilul.
Gheorghe s-a uitat spre cer o clipă.
— Vezi, Ana? a șoptit.
Nu mai era doar un văduv cu o casă mare și liniște apăsătoare.
Era tată.
Și, pentru prima dată după mult timp, nu a mai băut un pahar ca să uite.
A băut unul ca să sărbătorească.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.