… era chiar nora mea, Lenuța.
În filmare, o vedeam clar, cu geaca ei vișinie, aceeași pe care o purta în fiecare zi prin curte. Se uita în stânga și-n dreapta, apăsa butoane, băga cardul meu și scotea banii ca și cum ar fi fost ai ei. Nici urmă de rușine pe chipul ei. Totul părea o obișnuință.
Mi-au dat lacrimile pe loc.Nu pentru bani… ci pentru trădare.
Am plecat din bancă abia ținându-mă de perete. Afară bătea un vânt rece. Parcă toată lumea trecea pe lângă mine și nu vedea că în inima mea se prăbușise tot ce credeam că e sigur. Am mers încet spre stația de autobuz, fără să știu ce să fac.
Când am ajuns acasă, nu am zis nimic.M-au întrebat dacă sunt bine.Am dat doar din cap.
Am stat toată noaptea trează, cu mâinile în poală. Mă uitam pe geam la becul de la stâlp și mă gândeam la Ion, băiatul meu cel mic, care lucra în străinătate, trudind ca să-mi fie mie bine. Și la ce făcea Lenuța cu banii lui.
Dimineața, m-am trezit cu o hotărâre în suflet.Nu puteam să tac.Nu mai eram în putere ca odinioară, dar nici nu voiam să mor cu nedreptatea asta în mine.
„Gheorghe,” i-am spus fiului meu cel mare, cu voce joasă, „trebuie să vorbim.”
A ridicat privirea din telefon, surprins.Nu eram genul să cer socoteală.
„Am fost la bancă ieri,” am continuat.„Și am văzut cine-mi scoate banii.”
Lenuța, care pregătea cafeaua, s-a oprit brusc.A întors capul spre mine, dar nu a zis nimic.
„Ești sigură, mamă?” m-a întrebat Gheorghe, palid.
„Sunt sigură. Am văzut cu ochii mei.”
Lenuța a încercat să râdă, să pară că totul e o neînțelegere.
„Hai, mătușă, nu vă luați după camere… poate era cineva care seamănă…”
„Nu mai minți,” i-am spus, uitându-mă drept în ochii ei. „Aveai geaca ta, aceea vișinie. Și geanta albastră. Te știu prea bine.”
Fața i s-a înnegrit. A strâns buzele, apoi a izbucnit:
„Și ce dacă? Oricum stăteți aici, mâncați și dormiți pe gratis! Gheorghe muncește, nu dumneavoastră!”
Vorbele au fost ca un cuțit în inimă.Niciodată nu-mi vorbise cineva așa.
Gheorghe s-a ridicat brusc și a trântit telefonul pe masă.
„Lenuțo, tu… tu ai făcut asta? Fără să-mi spui? Cu banii lui Ion? Cu banii mamei?!”
Ea a început să plângă, dar nu de vină, ci de nervi.
„Și ce, mă? Nu ne ajung banii! Tu nu vezi cât costă totul? Mama ta nu are nevoie de atâția bani, oricum nici nu iese din casă!”
M-am simțit mică.De parcă nu mai aveam loc în casa unde trăisem o viață.
Gheorghe mi-a pus mâna pe umăr.
„Mamă, îmi pare rău… n-am știut nimic. Dar te promit că de azi înainte nu se mai întâmplă asta.”
N-am zis nimic. Nu voiam să stric familia.Dar nici nu puteam să rămân acolo, cu sufletul făcut bucăți.
După prânz, am început să-mi strâng câteva lucruri.O basma.Două rochii.Medicamentele.Și fotografia soțului meu.
„Mamă, unde plecați?” m-a întrebat Gheorghe, speriat.
„La Maria,” i-am răspuns. „La fiica mea. O să stau o vreme acolo. Am nevoie de liniște.”
„Dar stați, vorbim, rezolvăm…”
„Unele lucruri,” i-am spus încet, „nu se mai pot lipi.”
Lenuța nu a zis nimic.Se uita în podea.
Am plecat cu autobuzul de la ora patru.Drumul spre casa Mariei mi s-a părut lung, dar elibertator. Parcă respiram alt aer. Când am coborât, fata mea m-a îmbrățișat strâns, fără să pună întrebări. M-a ținut așa mult, de parcă știa tot.
În seara aceea, am vorbit cu Ion.I-am spus tot.Nu a ridicat tonul, nu s-a enervat. Doar a tăcut lung.
„Mamă… de azi înainte o să depun banii pe cardul Mariei. Și când mă întorc în țară… o să pun lucrurile la punct cum trebuie.”
Pentru prima dată, după multe luni, am simțit pace.
De atunci stau la Maria, într-o cameră micuță, dar luminoasă. Îmi beau ceaiul în fața ferestrei, ascult ciripitul păsărilor și mă simt în siguranță. Am învățat că uneori nu banii dor cel mai tare, ci trădarea de la cei pe care îi hrănești în casă.
Dar mai știu ceva:un suflet liniștit valorează mai mult decât toți banii din lume.
Iar eu mi-am găsit liniștea în sfârșit.