Aceleași mirosuri.
Aceleași sunete din curte.
Parcă știau fiecare colț.
În primele zile, Timiș se oprea exact sub balcon și privea în sus. Stătea nemișcat, de parcă aștepta să se deschidă o ușă.
Anton, în schimb, s-a instalat pe pervazul din sufragerie, locul unde bătea soarele după-amiaza. Ca și cum ar fi știut că acolo îi plăcea fostei stăpâne să stea cu o cană de ceai.
Tania îi privea și i se strângea inima.
Într-o seară, când făcea curat sub pat, a auzit un zgomot mic. Timiș scosese de sub dulap o bucată de material. Era o batistă veche, cu miros stins de parfum.
Cățelul a luat-o ușor în gură și s-a așezat pe covor.
Nu lătra. Nu cerea nimic.
Doar stătea.
Atunci Tania a înțeles că nu erau doar niște animale abandonate. Erau două suflete care pierduseră tot.
Zilele au trecut.
Valeriu a întrebat la serviciu, dar nimeni nu voia doi bătrânei. Unii spuneau că e cheltuială, alții că e bătaie de cap.
— Mai bine să luați un pui, dacă tot luați, — îi spusese un coleg.
Valeriu a venit acasă și i-a spus Taniei.
Ea nu a răspuns.
În schimb, s-a așezat pe podea, iar Timiș și Anton s-au lipit de ea.
În liniștea aceea, ceva s-a schimbat.
Nu mai erau „temporar”.
Nu mai erau „până găsim pe cineva”.
Erau ai lor.
Într-o dimineață, Tania s-a trezit cu un zgomot ciudat. S-a dus în sufragerie și l-a găsit pe Valeriu întins pe covor, cu Timiș tolănit pe piept și Anton ghemuit lângă el.
— Ce faci? — a întrebat ea zâmbind.
— M-am atașat, — a recunoscut el. — N-o să-i mai dăm.
Au început plimbările prin parc.
Vecinii îi salutau.
— Să vă trăiască! — spunea tanti Rita de la etaj.
Tania simțea, pentru prima dată după mult timp, că golul din sufletul ei nu mai era atât de adânc.
Nu înlocuiau un copil.
Dar aduceau viață.
Râsete.
Motiv să te trezești mai devreme.
Motiv să te grăbești acasă.
Într-o după-amiază, la control de rutină, medicul i-a spus Taniei că analizele sunt bune.
Foarte bune.
— Se pare că aveți motive de bucurie, — a zâmbit el.
Tania a ieșit din cabinet tremurând.
Când i-a spus lui Valeriu, acesta a rămas fără cuvinte.
Au plâns.
Au râs.
Iar acasă, Timiș și Anton se învârteau pe lângă ei, ca și cum ar fi simțit.
Nouă luni mai târziu, în apartamentul lor s-a auzit pentru prima dată plâns de copil.
Un băiețel.
În sufragerie, pe pervaz, Anton stătea la soare.
Iar lângă pătuț, Timiș veghea liniștit.
Casa care fusese cândva doar un loc de trecere devenise acasă cu adevărat.
Iar două suflete salvate au adus, fără să știe, o viață nouă.
Și multă, multă lumină.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.