În primele zile, Chloe a dormit aproape continuu. Anestezia și calmantele o țineau într-o stare încețoșată, iar eu eram acolo de fiecare dată când deschidea ochii. Îi vorbeam blând. O alinam. O asiguram că totul merge perfect.
„O să-l dai pe spate”, îi spuneam. „O să te vadă și n-o să mai știe ce-l lovește.”
Zâmbea, cu buzele încă umflate, convinsă că visul ei prinde contur.
În a șasea zi, a început să fie nerăbdătoare.
„Când pot să mă văd?”„Curând”, i-am răspuns. „Trebuie să mai aibă răbdare pielea. Frumusețea adevărată nu se grăbește.”
În a zecea zi, am primit un mesaj de la Radu.Mi-e dor de tine. Ajung târziu diseară.
Am citit de două ori. Nu l-am sunat. Am pus telefonul cu fața în jos și m-am dus la clinică.
Ziua adevărului a venit în a paisprezecea dimineață. Chloe stătea pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală. Tremura de emoție.
Am tras scaunul în fața ei și am făcut un semn asistentei.
Bandajele au fost desfăcute încet. Strat cu strat. Când ultimul a căzut, i-am întins oglinda.
A privit.
Zâmbetul i s-a stins. Ochii i s-au mărit. Fața i s-a golit de culoare.
„Nu… nu e posibil”, a șoptit.
Se uita la mine. La adevăr.
„Arăt… ca ea.”
Mi-am scos masca. Pentru prima dată.
„Nu”, i-am spus calm. „Arăți ca mine.”
A țipat. Un țipăt scurt, rupt, plin de groază. A încercat să se ridice, dar picioarele nu o mai ascultau.
„Ai spus că mă faci frumoasă!”„Te-am făcut exact cum ai cerut”, am răspuns. „Mai bună decât ea. Ai viața ei. Fața ei. Tot ce disprețuiai.”
În aceeași zi, Radu a venit la clinică. Nerăbdător. Emoționat. Convins că urma să-și vadă amanta transformată într-un trofeu.
Când a intrat în salon, s-a oprit ca lovit de zid.
„…Ana?” a bâiguit.
Chloe a început să plângă.
„Nu sunt ea! Nu sunt soția ta! Sunt eu!”
Radu se uita când la ea, când la mine. A înțeles în câteva secunde. A îngenuncheat. A încercat să-mi prindă mâna.
„Te rog…”
„Nu”, am spus simplu.
Am depus actele de divorț în aceeași săptămână. Casa. Copiii. Conturile. Totul era documentat. Cardul lui. Programarea. Semnătura.
Chloe a dispărut din viața lui la fel de repede cum apăruse. O față ca a mea nu mai era un vis. Era o amintire.
Eu mi-am tuns părul. Mi-am schimbat stilul. Am început din nou.
Și pentru prima dată după ani întregi, când m-am privit în oglindă, am zâmbit.
Nu pentru că eram mai frumoasă.
Ci pentru că eram liberă.