În clipa în care ușa s-a deschis, Lina a simțit cum inima îi urcă în gât. Biroul era imens, mult mai mare decât orice văzuse vreodată. Ferestre uriașe dădeau către oraș, iar luminile din București sclipeau ca niște stele bune. Ea a intrat încet, cu pașii mici, de parcă podeaua scumpă ar fi cerut tăcere.
Și atunci a văzut-o.
Pe biroul din lemn masiv, perfect ordonat, stătea o ramă foto. În ea era o poză cu ea. Cu Lina. Zâmbind timid, cu părul strâns prost într-o coadă, surprinsă clar într-un cadru pe care ea nu și-l amintea deloc.
„Nu… nu poate fi real”, a șoptit.
Picioarele au început să-i tremure. A făcut doi pași înapoi, gata să fugă, dar ceva din interiorul ei i-a spus să nu lase totul baltă. Să respire. Să gândească.
Aproape niciodată nu se gândise la ea însăși. Nu-i plăcea să fie observată. Iar acum o fotografie cu ea era la vedere, pe biroul celui mai important om din firmă. De ce?
A privit mai atent. Pe spatele ramei era o dată. Aproape un an în urmă. O zi obișnuită pentru ea, probabil o zi în care trecuse printre birouri cu același pas tăcut. Cine o fotografiase? Și pentru ce?
Un fior rece i-a trecut pe șira spinării. S-a întors, pregătită să iasă, dar în clipa aceea ușa s-a deschis.
— Ce cauți aici?
Vocea era calmă, dar adâncă. Eugen Blake stătea în cadrul ușii, cu haina de costum aruncată peste braț și o privire pe care Lina nu o mai întâlnise la nimeni. Nu era furie. Nici surpriză. Era… ca și cum se uita la cineva drag.
Lina a înghițit în sec.
— Eu… am primit pe program… adică… scria că trebuie să curăț…
— Știu, a spus el. Eu am pus asta acolo.
Simțea cum aerul devine mai greu. Bărbatul a intrat în birou și a închis ușa în spatele lui. Lina a simțit cum genunchii aproape îi cedează.
— De ce? a reușit să întrebe, abia șoptit.
Eugen s-a apropiat de birou și a atins ușor rama cu poza ei.
— Pentru că într-o zi, acum un an, te-am văzut ajutând o femeie pe care toți ceilalți au ignorat-o. O femeie rătăcită, speriată, care intrase din greșeală în clădire. Tu ai fost singura care s-a oprit. I-ai dat apă, ai mers cu ea la recepție, ai stat lângă ea până a venit fiica ei. Ai făcut toate astea fără să știi că te privește cineva. Fără să vrei vreo răsplată.
Lina simțea cum obrajii i se înroșesc. Își amintea vag întâmplarea, dar pentru ea fusese ceva normal. Oamenii aflați în necaz trebuiau ajutați.
— De ce poza? a întrebat ea, cu vocea încă nesigură.
— Ca să-mi amintesc că în lumea asta mai există oameni buni. Oameni care fac bine chiar și atunci când nimeni nu-i vede. Tu mi-ai schimbat o zi. Și, fără să știi, ai schimbat și câteva decizii mari pe care trebuia să le iau atunci. Uneori, un gest mic îți poate arăta clar cine ești și ce vrei de la oamenii din jurul tău.
Lina a clipit, simțind cum în piept i se ridică o căldură ciudată. Nu era obișnuită ca cineva să îi spună astfel de lucruri. Cu atât mai puțin cineva ca el.
— Eu… nu am făcut nimic special, a murmurat.
— Ba da. Ai făcut. Și vreau să știi că nu am uitat.
S-a așezat pe marginea biroului și a privit-o cu o blândețe care o tulbura. Apoi a adăugat:
— De fapt, Lina… te-am chemat azi aici pentru că am o propunere pentru tine.
Inima fetei a început să bată nebunește.
— Ce fel de propunere?
— Un post nou. În departamentul administrativ. Salariu de peste 6.000 de lei pe lună. Program de zi. Și Carla mi-a spus că ai mâna bună la organizare. Cred că ai merita o șansă reală.
Lina a rămas cu gura întredeschisă. Toată viața ei se învârtise în jurul ideii că trebuie să muncească în tăcere și să nu deranjeze. Iar acum cineva o vedea. Cineva îi oferea un drum cu totul nou.
— Eu… nu știu dacă sunt pregătită…
— Nimeni nu e pregătit când vine un lucru bun, a spus el. Dar asta nu înseamnă că nu-l merităm.
A tăcut pentru câteva secunde. Apoi, cu voce joasă, aproape rugătoare:
— Acceptă. Te rog.
Lina și-a simțit ochii umezi. A fost pentru prima dată după ani de zile când nu a mai fugit de un moment important. Nu a mai coborât privirea. A privit drept înainte și a spus:
— Da. Accept.
Eugen a zâmbit. Un zâmbet sincer, cald.
În seara aceea, când a ieșit din clădire, orașul părea altfel. Mai prietenos. Mai luminat. Iar Lina a simțit că, pentru prima dată în viața ei, viitorul nu mai era o ușă închisă, ci una pe care, în sfârșit, avea voie să o deschidă.
Și a făcut-o, cu pași mici, dar siguri, ținând în suflet un adevăr simplu: uneori, un gest bun făcut în liniște îți poate schimba toată viața.