Tânărul a ridicat privirea, surprins. Nu se așteptase la întrebarea aceea. A zâmbit scurt, stânjenit, și-a acoperit brațul cu palma, dar privirea Elenei era deja fixată pe el.
— E… o poveste lungă, doamnă, a zis încet.
— Am timp, a șoptit ea, cu voce tremurată.
Bărbatul a ezitat o clipă, apoi a oftat și s-a așezat pe banca de lângă ușă. Ceilalți din grup s-au dus spre mașină, râzând și glumind, dar el a rămas.
— Se numea Sofia. Sau… așa i se spunea la orfelinat, a început el. Am crescut acolo împreună, la un centru din Fetești. Era cea mai veselă fată din lume, mereu ne făcea să râdem. A murit acum vreo cinci ani, de o boală… nici acum nu știu exact care. Mi-am făcut tatuajul ăsta ca să nu o uit niciodată.
Cuvintele lui i-au tăiat răsuflarea. Elena simțea că nu mai are aer. Se sprijini de tejghea și încercă să-și țină lacrimile, dar ochii i s-au umplut de apă.
— Sofia… ai spus Sofia?
— Da, doamnă. O chema Sofia. Avea părul lung, mereu împletit, și un zâmbet… de parcă nu-i păsa că lumea e nedreaptă. A fost adusă acolo de un bărbat care zicea că a găsit-o rătăcită. Avea vreo zece ani atunci.
Elena a simțit cum pământul i se mișcă sub picioare. Tânărul povestea despre fiica ei. Era imposibil să fie o coincidență.
— Ți-a spus vreodată ceva despre părinți? despre unde locuia?
— Doar că își amintea de mare… și de o femeie care făcea pâine dulce.
Doamna Elena și-a dus mâinile la gură și a izbucnit în plâns. Lacrimile îi curgeau fără oprire, iar tânărul, neștiind ce să facă, i-a pus ușor o mână pe umăr.
— Era fiica mea, a reușit ea să spună printre sughițuri. Era fetița mea…
Tânărul s-a ridicat, uluit.
— Doamnă… nu știam. Credeam că…
Dar Elena nu-l mai asculta. Se uita la chipul tatuat, atingându-l cu degetele tremurânde, de parcă ar fi vrut să mângâie pielea fetei ei.
— Unde e înmormântată? a întrebat ea printre lacrimi.
El a dat din cap, încet.
— În cimitirul mic de lângă orfelinat. N-a avut pe nimeni, așa că am fost eu acolo în ziua aceea.
A doua zi, Elena a plecat singură spre Fetești. Drumul era lung, dar parcă nici nu-l simțea. În geantă purta o poză a Sofiei, o lumânare și o floare albă.
Când a ajuns, gardianul orfelinatului a condus-o spre un colț retras al cimitirului. O cruce mică de lemn, cu un nume scris abia lizibil: „Sofia — 2005–2015”.
Elena s-a prăbușit în genunchi. A rămas acolo mult timp, fără să spună nimic, doar mângâind pământul, ca și cum ar fi atins fața copilului ei.
În acea tăcere grea, s-a rugat încet, cu vocea frântă:
— Doamne, îți mulțumesc că mi-ai arătat adevărul. Acum pot s-o plâng așa cum se cuvine.
A aprins lumânarea, a așezat floarea albă și a rămas acolo până la apus. Când s-a ridicat, în sufletul ei era durere, dar și pace.
Pe drumul de întoarcere, gândindu-se la chipul Sofiei tatuat pe brațul tânărului, și-a spus în sine:
„Poate Dumnezeu a vrut ca ea să rămână vie în inima altcuiva. Așa, nu o va uita nimeni niciodată.”
Și, pentru prima dată în opt ani, Elena a zâmbit. Un zâmbet plin de lacrimi, dar și de lumină.