Și-a strâns brațele la piept, ca și cum ar fi vrut să-și țină inima să nu-i cadă din piept. Nu mai avea putere nici să răspundă. A rămas doar cu senzația aceea grea, ca un nod care nu se mai desface.A stat câteva secunde fără să clipească, privind în gol, apoi s-a întors și a intrat în bucătărie. Acolo era mereu locul ei. Locul unde se ascunsese ani la rând. Locul unde fusese utilă, dar niciodată văzută.
S-a așezat pe scaun și a simțit cum liniștea o lovește mai tare decât vorbele.În minte i-au apărut imaginile de la petrecere. Oameni zâmbind. Oameni apreciind. Oameni întinzând farfuria după farfurie, rugând-o să le mai dea o porție. Paul privindu-o cu adevărat, nu prin ea.Nu-și amintea ultima dată când cineva o privise așa.
Și totuși, când intrase în casă, toate acele clipe s-au spulberat ca niște baloane înțepate.
A pus mâna pe blat și a simțit suprafața rece. A inspirat adânc.Pentru prima dată după mulți ani, nu a simțit vină.A simțit furie. Curată. Înțepătoare. Reală.
A privit în jur: masa plină de farfurii, haine aruncate pe scaune, resturi de mâncare, și undeva, în colț, soțul ei, trântit în fotoliu, dându-i ordine din priviri, ca și cum i-ar fi fost dator statului român.
Atunci și-a amintit cum dusese toată casa în spate.Cum nu-și cumpărase o bluză nouă de trei ani.Cum își număra banii la magazin, ca să nu depășească cei 40 de lei cât își permitea.Cum mânca ultima, după ce ceilalți terminau.Cum nu avusese niciodată voie să fie obosită.Cum râsul copiilor fusese învățat după râsul tatălui lor.
Și ceva, undeva în ea, s-a așezat la loc.
A doua zi dimineață, s-a trezit înaintea tuturor. Nu pentru că trebuia să gătească. Ci pentru că trebuia să se regăsească.A pus cafeaua la fiert, s-a așezat la masă și a deschis telefonul. Mesaje de la foști colegi. Felicitări. Laude. Cineva îi ceruse rețeta de pateuri. Altul voia să comande pentru botezul copilului. Paul îi scrisese:„Gândește-te. O astfel de șansă nu vine de două ori.”
Elena a zâmbit. Nu de mândrie. De claritate.
Când familia s-a trezit, nu a spus nimic. A făcut doar ce făcea mereu. Dar în sufletul ei ceva crescuse, ca o lumină mică, încăpățânată.
Spre seară, soțul a intrat în bucătărie și i-a aruncat o privire.„Ce-i cu tine? Ești ciudată azi.”„Sunt doar obosită”, a spus ea liniștit.
Dar nu era oboseală. Era liniștea femeii care a luat o decizie.
În zilele următoare, a început să testeze rețete noi. A notat prețurile ingredientelor. A calculat cât ar costa o zi de producție. A vorbit cu două cunoștințe care mai vând prăjituri la comandă. A întrebat la contabilitate cât costă să-și facă PFA.A mers la piață și a cumpărat flori, nu pentru casă, ci pentru ea. Două buchete mici, 20 de lei. Primii bani cheltuiți pe sufletul ei după ani și ani.
Soțul a râs.„Te crezi mare cofetar? Hai, lasă prostiile.”
Dar pentru prima dată, cuvintele lui nu au mai durut. Au sunat… goale.
Într-o dimineață de duminică, când casa încă dormea, Elena și-a pus cea mai frumoasă rochie din dulap. Aceeași pe care o purtase la întâlnire. A închis ușa încet în urma ei și s-a dus în centrul orașului.S-a oprit în fața unei clădiri cu geamuri mari. A privit anunțul de pe ușă:„Închiriere spațiu – preț bun.”
A pus mâna pe telefon și a format numărul.
„Bună ziua… Da, sunt interesată. Aș vrea să deschid o bucătărie mică… Da, ceva cu mâncare făcută ca la mama acasă.”
Și în clipa aceea, pentru prima dată după zeci de ani, vocea ei nu a mai tremurat.
Seara, când a ajuns acasă, soțul a întrebat-o unde a fost.„Să-mi fac un viitor”, a spus ea simplu.El a râs disprețuitor.„Cu ce bani?”
Elena și-a ridicat privirea.„Cu ai mei. Cu ce știu să fac. Cu ce sunt.”
Și pentru prima dată, el nu a mai avut răspuns.
În noaptea aceea, Elena a adormit cu gândul că viața nu se sfârșește la 48 de ani. Uneori, abia atunci începe.
Iar dimineața, când s-a trezit, nu mai era femeia care se temea.Era femeia care înțelesese TOT… și hotărâse să-și ia destinul în propriile mâini.