Trei zile mai târziu, stăteam la aceeași masă din bucătărie, doar că de data asta nu mai aveam rochii de mireasă, flori sau șampanie. Doar o față de masă curată, trei cești de cafea și două contracte: unul adevărat, bine ascuns în seiful avocatului, și unul „de probă”, pregătit special pentru Bogdan.
Olivia a intrat prima, zâmbitoare, cu părul prins lejer, ca într-o duminică liniștită.Bogdan după ea, cu aceeași atitudine de parcă intrase deja în posesia casei, a curții și, dacă se putea, și a sufletului meu.
„Mamă, ai avut timp să te uiți peste acte?”, m-a întrebat Olivia, trăgând un scaun.
„M-am uitat”, am zis, așezându-mă încet. „Și am vorbit și cu avocatul.”
Am văzut cum, pentru o fracțiune de secundă, zâmbetul lui Bogdan a tresărit. A fost o clipă mică, dar pentru mine a fost ca un bec aprins în beznă.
„Perfect”, a spus el repede. „Atunci sigur ai înțeles despre ce e vorba. E pentru binele familiei.”
Am scos plicul „cel mic” și l-am pus pe masă, exact cum făcuse el cu primul.L-a apucat cu două degete, sigur pe el, și l-a desfăcut.
Liniște.
Se uită la primele pagini, ochii lui alunecând peste rânduri. Apoi se opri. Fruntea i s-a încrețit. Buzele i s-au strâns.
„Aici scrie…”, a început el, încercând să-și păstreze tonul calm, „că veți transfera în fondul nostru comun… maximum 300.000 de lei din bunurile dumneavoastră… și nimic din ce veți dobândi pe viitor.”
Olivia se uită spre mine, nedumerită.
„Mamă?”, zise ea încet. „Nu era vorba să… nu știu… puneți totul la un loc?”
M-am uitat direct în ochii ei.
„Totul, ce, Olivia? Crezi că am cine știe ce avere? Toată viața am dus-o chibzuit. Atât pot și atât vreau să pun la bătaie pentru voi. Restul, dacă o fi să mai fie, e treaba mea.”
Bogdan a început să-și bată degetele pe masă, un ritm scurt, enervat.
„Doamnă, cred că nu ați înțeles conceptul”, a spus el, schimbând brusc tonul. „E vorba de încredere. Familia trebuie să-și pună toate resursele la un loc. Altfel, ce fel de familie suntem?”
„Încrederea”, i-am răspuns calm, „nu se măsoară în câți bani pui într-un cont la comun. Se vede în cum vorbești, cum iubești și ce faci când lucrurile nu-ți ies cum ai planificat.”
Am văzut cum obrajii lui încep să se înroșească.
„300.000 de lei nu înseamnă nimic la nivel de investiții serioase”, a zis el, ridicând ușor vocea. „Cum să creezi un viitor pentru copii cu suma asta? E o glumă.”
Olivia a tresărit.
Nu pentru că ridicase tonul la mine, ci pentru că, pentru prima oară, îl vedea fără masca de „băiat perfect”.
„Bogdan…”, i-a șoptit ea, „nu vorbi așa cu mama…”
El a ignorat-o.
„Să fim serioși”, a continuat el, uitându-se la mine de parcă eram o clientă dificilă. „Dacă dumneavoastră chiar vreți să ne ajutați, ar trebui să includem în fond și casa, și orice alte economii. Să fie clar, transparent. Altfel, cum să planific? Cum să știu pe ce resurse mă bazez?”
M-a lovit cuvântul ăsta: „planific”.Pe ce resurse MĂ bazez. Nu „ne”, nu „se”, ci „mă”.
„Așa deci”, am zis încet. „Tu vrei să știi exact ce am, ca să poți planifica.”
A tăcut o clipă, realizând că spusese prea mult.
„Mamă, nu e ce crezi”, a intervenit Olivia. „El doar… e obișnuit să fie organizat cu banii.”
M-am uitat la ea. Era copilul meu. Fata mea, pe care o ținusem în brațe când făcea febră, pe care o dusesem de mână în prima zi de școală, pe care o văzusem plângând după primul ei iubit.
„Olivia”, am spus, cu voce joasă, „dacă mâine, Doamne ferește, nu aș avea nimic – nici casă, nici bani, nimic – tu ai mai sta lângă Bogdan?”
Ea a clipit des, luată prin surprindere.
„Da!”, a zis imediat Bogdan. „Bineînțeles că ar sta, ce întrebare e asta? Dar nu e cazul, nu? Aveți ceva. Și ar fi logic să-l punem la comun.”
Mi-am scos ochelarii și i-am lăsat pe masă.
„Ba să știi că e cazul”, am zis. „Pentru că, din punctul tău de vedere, eu nu am nimic. Casa e pe numele meu și rămâne a mea. Banii mei sunt treaba mea. Iar fondul ăsta nu se face decât pe suma aia de 300.000 de lei. Atât. Restul, dacă vei avea parte de el vreodată, va fi doar dacă o să am încredere în tine.”
A izbucnit.
„Asta e o lipsă de respect!”, a spus, ridicându-se brusc de pe scaun. „Cum să mă suspectați că aș fi cu Olivia pentru bani? Eu i-am promis un viitor! Cum să construiesc ceva când dumneavoastră stați pe avere și mă lăsați să arăt ca un fraier?”
Cuvintele au atârnat grele în aer.
Olivia se ridică și ea, palidă.
„Bogdan… ce avere? Ce fraier? Despre ce vorbești?”
El a început să se bâlbâie, dând vina pe „tensiune”, pe „responsabilitate”, pe „oboseala după nuntă”. Dar nu mai conta. Ceea ce trebuia să iasă la suprafață ieșise.
„Știi ceva, Bogdan?”, am spus, ridicându-mă și eu. „Examenul ăsta nu era despre bani. Era despre tine. Și tocmai l-ai picat.”
A dat cu palma în masă.
„Nu trebuie să accept așa ceva!”, a spus printre dinți. „Olivia, hai, plecăm. Dacă mama ta nu vrea să ne susțină, o să ne descurcăm singuri.”
Olivia nu s-a mișcat.
Se uita la mine. Apoi la el. Apoi iar la mine.
„Ai fi tot așa de nervos”, l-a întrebat ea, cu o voce care m-a făcut să mă înfior, „dacă mama chiar n-ar avea niciun ban și nicio casă?”
Tăcere.
Răspunsul lui n-a mai contat. I se citea totul pe față.
În zilele următoare, n-am mai avut discuții despre fonduri de familie, ci despre granițe, respect și ce înseamnă, de fapt, să-ți întemeiezi o familie. Olivia a plâns mult. A durut-o să accepte că omul pe care credea că-l cunoaște se uitase întâi la câți bani are mama ei și abia apoi la ea.
Dar într-o dimineață, s-a prezentat la mine la ușă cu o valiză mică.
„Mă mut temporar la tine”, a zis. „Nu pot să stau lângă un om care se enervează mai tare la cifre decât la gândul că m-ar putea pierde pe mine.”
Divorțul a venit repede. Mai repede decât nunta.
Bogdan a dispărut din viața noastră cu aceeași viteză cu care apăruse – doar că de data asta nu a mai avut nici plicuri, nici zâmbete de vânzător.
Cât despre cei 7 milioane de lei, au rămas acolo unde trebuia: la adăpost. Nu ca să cumpăr mașini scumpe sau vacanțe exotice, ci ca să fie plasă de siguranță pentru fiica mea și, poate într-o zi, pentru nepoții mei. Dar cu o singură condiție clară, trecută negru pe alb la avocat: niciun om nu pune mâna pe banii ăștia doar pentru că poartă titlul de „soț” sau „ginere”.
Trebuie să arate mai întâi că știe să iubească fără să numere.
Și, culmea, de-abia după ce Olivia a trecut prin toată furtuna asta, a apărut în viața ei un bărbat care n-a întrebat-o niciodată ce are „pe numele ei”.A întrebat-o doar: „Ce te face fericită?”
Iar ăsta e singurul „fond de familie” în care merită să-ți pui sufletul.