Când telefonul lui a pornit a treia oară, cu sunetul acela enervant de care mă rugase să nu mă ating niciodată, am deschis ochii doar cât să văd cum se ridică brusc în fund, buimac și deja iritat. Obișnuia să găsească totul pregătit: apa caldă curgea, cafeaua îl aștepta în ibric, cămășile erau apretate și călcate la dungă. În dimineața aceea, în schimb, casa era tăcută ca o duminică la țară.
A intrat în bucătărie cu pași grei.L-am auzit cum deschide dulapuri, cum pune apa pe foc, cum trântește linguri.Când și-a dat seama că nu e nicio cămașă pregătită, a scos un oftat lung, din acela care altădată mi-ar fi stârnit vinovăție.Acum mi-a smuls doar un zâmbet în pernă.
La 8 fără zece a intrat în dormitor, deja roșu la față.„Nu te trezești? întârzii la serviciu.”„Baftă”, i-am răspuns întorcându-mi capul pe partea cealaltă.„Am treabă mai târziu.”„Ce treabă?”„Cea care o să mă ajute să plătescjumătatea mea, nu asta vrei?”
A tăcut.Primul semn de neliniște reală.Primul dintre multe.
După ce a plecat, cu cămașa șifonată și sandvișul făcut pe genunchi, m-am ridicat din pat cu o energie pe care n-o mai simțisem de ani de zile.Mi-am făcut o cafea doar pentru mine, în liniște, fără graba și presiunea rutinei.Apoi am deschis laptopul.Nu îl mai folosisem decât pentru rețete și cumpărături online, dar mâinile mele își aminteau tot.Marketingul fusese viața mea.Creativitatea, campaniile, ideile — toate erau acolo, doar adormite.
Mi-am refăcut CV-ul.În două ore, părea deja profesionist și modern.În trei, aplicasem la șapte joburi.Nu pentru că aveam cu adevărat nevoie de aprobarea lui sau de bani.Ci pentru că m-am trezit dintr-un somn lung.Ani de zile îmi lăsasem viața în mâinile unui om care voia confort, nu parteneriat.
La prânz, am început să pun la punct partea „administrativă” a noii noastre înțelegeri.Dacă eram colegi de apartament, atunci urma să ne comportăm ca atare.
Primul pas: am făcut o listă cu tot ce făceam zilnic.Gătit.Curățenie.Spălat.Călcat.Gătit din nou.Plătit facturi.Programări.Lista avea două pagini.
Sub fiecare am trecut:„Manoperă: 0 lei (până azi)”Apoi:„Manoperă nouă: 40 lei/ora.”
La final am adăugat:„Cost total estimat lunar: 3.200 lei.”
Când s-a întors acasă, obosit și iritat, cu privirea lui rece, gata să întrebe de ce nu e masa făcută, l-am întâmpinat cu lista.A citit-o de sus până jos.A ridicat ochii spre mine.A încercat să zâmbească.Nu i-a ieșit.
„Ce-i asta?”„Partea mea de cheltuieli. Și partea ta. Dacă împărțim totul, împărțim TOTUL.”„Dar… asta e enorm!”„Atât costă munca mea. Ai zis că vrei corectitudine. Asta e corectitudinea.”
A deschis gura să răspundă, dar n-a mai găsit replică.
În seara aceea n-am gătit.Mi-am comandat mâncare din oraș.Pentru mine.Din banii mei.
El a încălzit ceva la repezeală și a mâncat în liniște.Fără comentarii.
Trei zile mai târziu am primit primul telefon pentru un interviu.Apoi al doilea.Apoi al treilea.În ochii lui a început să se vadă o teamă nouă, mică, dar vizibilă.Teama că își pierdea controlul.Teama că eu chiar puteam să mă ridic.Teama că, poate, nu mai aveam nevoie de el.
În a cincea zi, am primit oferta.Un job bun.Un salariu și mai bun.Independență.Demnitate.O viață nouă.
Seara, când a intrat în casă, i-am pus contractul pe masă.„Mi-ai zis că sunt isteață. Aveai dreptate. De luna viitoare încep serviciul.”A înghițit în sec.„Atunci… atunci putem renunța la împărțirea asta. A fost o prostie, recunosc.”„Nu. Ai avut dreptate. De azi suntemegali.”
A vrut să se apropie de mine.Dar ceva în privirea mea l-a oprit.
Nu eram răutăcioasă.Nu eram răzbunătoare.Eram trezită.Și odată trezită, nu te mai întorci niciodată înapoi la cine erai.
În noaptea aceea am dormit liniștită, cu mintea clară.Pentru prima oară după mult timp, nu mai simțeam povara sacrificiilor mele.De acum înainte, nu mai eram femeia care renunțase la visul ei ca să fie „îngrijită”.
Eram femeia care își lua viața înapoi.Leu cu leu.Zi cu zi.Fără frică.Fără scuze.Fără să se mai lase călcată în picioare vreodată.