Exact în clipa aceea, Mihai a inspirat adânc, ca și cum ar fi adunat în el ani de tăcere. Nu s-a mișcat din loc, dar ochii lui, atât de liniștiți înainte, căpătaseră o intensitate care o făcea pe Claudia să-și simtă inima în gât.
„N-a fost ceva ce am ales”, a murmurat el.
Claudia a încruntat ușor sprâncenele. Nu era obișnuită ca cineva să vorbească fără să-i răspundă direct la întrebare.
„Adică?”, a insistat ea, făcând eforturi să-și păstreze vocea calmă.
Mihai a privit pe fereastră, spre pista scăldată în lumina apusului.
„Am învățat să pilotez ca să-mi salvez fratele. Și nu am reușit.”
Claudia a simțit cum o strânge pieptul. Nu se așteptase la asta.
„Îmi pare rău”, a murmurat, fără urmă de aroganță.
„A murit într-un accident montan”, a continuat Mihai. „Eram amândoi voluntari la Salvamont pe vremea aia. Eu nu eram încă pilot, doar asistent. El… el rămăsese prins pe o creastă, iar elicopterul oficial nu putea ajunge la timp. Așa că am încercat eu. Am făcut tot ce-am putut. Dar vremea…”
S-a oprit. Claudia nu a mai zis nimic. Pentru prima dată, tăcerea ei era una de om, nu de șef.
„După asta n-am mai vrut să aud de aviație”, a spus Mihai încet. „Am plecat din oraș, am luat orice muncă am prins. Aici m-au angajat la curățenie. A fost mai simplu să nu mă întrebe nimeni nimic.”
Claudia a simțit un nod în gât. Ea, care se credea puternică doar pentru că purta tocuri scumpe și avea un birou separat, se simțea mică în fața lui.
„De ce nu ai spus nimic?”, a întrebat ea.
„Cui?”, a răspuns el simplu. „Nu întreabă nimeni pe omul cu mătura de unde vine. Toți cred că știu ei.”
Vorbele lui au lovit-o direct în suflet.
A simțit cum îi arde fața. Toată atitudinea ei, toate replicile tăioase, toată aroganța… totul se întoarcea acum împotriva ei.
A făcut un pas înapoi și s-a așezat pe scaun.
„Mihai… îmi pare rău pentru cum te-am tratat”, a spus ea cu voce joasă.
Omul a dat din cap, dar nu ca să o scuze. Mai degrabă ca un om care se așteptase dintotdeauna la asta.
„Nu vreau scuze, doamnă. Vreau doar să-mi fac treaba în liniște.”
Claudia l-a privit lung. Nu mai era șefa rece din hangar. Era doar o femeie care descoperea că nu știa nimic despre oamenii din jur.
„Vrei să rămâi în continuare aici? La curățenie?”, l-a întrebat cu un fir de voce.
„Da”, a răspuns el fără ezitare. „Aici nu moare nimeni din cauza mea. Aici pot dormi noaptea.”
Cuvintele lui au fost atât de sincere, încât Claudia a simțit un gol în stomac.
În tăcerea aceea grea, ceva s-a schimbat în ea. A văzut pentru prima dată adevărata diferență dintre puterea afișată și puterea reală, aceea pe care o porți în suflet, nu în acte.
„Mihai… dacă vreodată vrei să zbori din nou… compania noastră—”
El a ridicat palma, oprit-o.
„Nu. Zbor doar în vise. Și e suficient.”
S-a întors să plece, iar Claudia a simțit o teamă ciudată, ca și cum ar pierde ceva important.
„Mihai…”, a spus ea aproape șoptit.
El s-a oprit în prag.
„Mulțumesc”, a spus ea.
Pentru prima dată, el s-a întors și a privit-o direct. În ochii lui era o blândețe pe care nu o mai văzuse.
„Seară bună, doamnă.”
A plecat liniștit, cu pași egali, iar Claudia a rămas singură, privind ușa închisă.
A realizat atunci că sunt oameni care poartă greutăți pe care ea nici nu și le-ar fi putut imagina. Oameni simpli, dar cu povești care ar putea pune oricând la pământ un om plin de diplome.
În acea seară, în timp ce hangarul se stingea în întuneric, Claudia a simțit că în ea se naște altceva. Nu vinovăție, nu rușine, ci dorința de a deveni un om mai bun.
Poate că asta însemna, de fapt, să fii puternic.
Nu să vorbești tare.
Ci să fii în stare să asculți.
Și, pentru prima dată în viața ei, Claudia a ascultat.