M-am oprit la câțiva metri distanță, sprijinindu-mă de un perete rece.Încercam să-mi controlez respirația, dar aerul mi se bloca în piept. Știam că dacă aș fi deschis gura în clipa aceea, aș fi urlat cât m-ar fi ținut plămânii.
Dar Iulia nu trebuia să mă vadă așa.Nu în ziua nunții ei.Nu când zâmbea larg, convinsă că viața ei începe frumos.
Am încercat să-mi șterg lacrimile, să nu-mi strice machiajul, și m-am întors spre salon.Fiecare pas era un efort.Mintea mea era un haos: furie, durere, neputință… și o hotărâre care creștea în mine ca o flacără.
Ajunsă în camera Iuliei, am bătut ușor.S-a întors imediat spre mine, cu un zâmbet atât de sincer încât m-a sfâșiat pe dinăuntru.
„Mamă, unde-i buchetul?”, a întrebat ea veselă.
Am respirat adânc.
„Îl aduc imediat, mamă. Am uitat ceva”, am spus, mințind.Nu puteam intra în detalii. Nu încă.
Am ieșit iar pe hol, dar nu pentru buchet.Mergeam să-mi găsesc puterea.
Pe măsură ce înaintam, am simțit în stomac o strângere puternică, un amestec de dezgust și revoltă.16 ani de sacrificii.16 ani în care am făcut foamea ca ea să mănânce, în care am dormit 4 ore ca să pot lucra la cofetărie, în care am plâns în baie ca să nu mă vadă.
Și tot ce voia nenorocitul ăsta era să pună mâna pe munca mea.Pe munca noastră.Pe sufletul care ne ținuse pe linia de plutire.
M-am dus direct la recepție și am cerut managerului să vină puțin cu mine.L-am privit în ochi și i-am spus pe un ton ferm:
„Vreau anularea contractului. Tot. Acum. O să plătesc oricât e penalizarea.”
Managerul a făcut ochii mari, dar n-a comentat.Mi-a adus actele.Le-am semnat, am plătit 7.500 de lei – bani pe care îi strânsesem cu greu – și am simțit o liniște ciudată coborând peste mine.
Apoi, am făcut următorul pas.
M-am dus în camera Iuliei, am închis ușa după mine și am îngenuncheat în fața ei.Ochii mei erau roșii, dar glasul îmi era stabil.
„Mamă… trebuie să-mi promiți că mă asculți până la capăt.”
Ea a încremenit, surprinsă.
„Ce s-a întâmplat?”
Am luat-o de mână.I-am spus tot. Fiecare cuvânt.Fără să îndulcesc nimic.
La început a râs, crezând că e o glumă proastă.Apoi a văzut lacrimile mele.Și s-a prăbușit.
A început să tremure, iar eu am prins-o în brațe, așa cum făceam când era mică și se speria de întuneric.
„Nu, mamă… nu…”, șoptea ea printre sughițuri.
„Iubita mea, nu meriți așa ceva. Nu meriți niciun bărbat care te scuipă în față, niciun om care te folosește. Tu ești puternică, ești bună, ești frumoasă. Și eu sunt aici. Cu tine. Nu ești singură.”
Timp de câteva minute am plâns amândouă, amândouă strânse una în cealaltă.
Apoi, ceva s-a schimbat în ea.A ridicat capul, și-a șters lacrimile și a spus cu o voce surprinzător de hotărâtă:
„Anulăm tot.”
Am zâmbit amar.
„Deja am făcut-o.”
Ea a izbucnit într-un râs nervos, scurt.Apoi s-a privit în oglindă.Era încă în rochia de mireasă, o rochie superbă… dar acum părea un costum al unei femei pe cale să renunțe la viața ei pentru un netrebnic.
„Mamă… vreau să plec. Departe. Chiar azi.”
„Și eu.”
Am făcut bagajele în zece minute.Am ieșit pe ușa hotelului fără să ne uităm în urmă.Fără scandal, fără explicații, fără circ.
La ieșire, o bătrânică de la personal ne-a spus:
„Să știți că Dumnezeu le arată oamenilor adevărul fix când trebuie.”
Iulia i-a mulțumit, iar eu am simțit că mi se strânge inima.
Am urcat în mașină, iar fiica mea, în rochie de mireasă, a spus:
„Mamă… azi nu mai am mire. Dar am libertate.”
Am pornit motorul și am plecat spre casă, iar în timp ce mergeam, o liniște caldă s-a așezat între noi.
Nu aveam nuntă.Nu aveam petrecere.Nu aveam poze frumoase.
Dar aveam adevărul.Și mai aveam ceva: una pe cealaltă.
Iar uneori, asta e cea mai mare victorie.