Când flăcările au început să mănânce lemnele și căldura a prins viață în încăpere, am simțit cum îmi revine suflul. Bărbatul rămânea nemișcat, cu fața palidă și respirația abia perceptibilă. M-am așezat lângă el, ținând pătura strâns peste pieptul lui. Mi-am întins mâinile către sobă ca să-mi încălzesc degetele înghețate.
Privindu-l, mi-am dat seama cât de nenatural era tot ce se întâmplase. În satul nostru uitat de lume, unde ultimul eveniment important fusese inaugurarea unui pod de lemn, nu apăreau oameni bogați legați și aruncați în râu. Nici aici, nici în altă parte. Ceva groaznic se întâmplase, iar eu simțeam asta în oase.
Am atins din nou fruntea lui. Era rece ca piatra. L-am frecat ușor cu basmaua mea, murmurând rugăciuni pe care le știam din copilărie. Nu pentru că eram vreo sfântă, ci pentru că nu știam ce altceva să fac. În satul nostru nu era doctor, iar până în oraș era de mers cu orele, pe jos. Iar eu… eu nu mai aveam putere pentru drumuri lungi.
Deodată, bărbatul a tresărit. Un sunet slab, ca un geamăt, i-a scăpat de pe buze.
— Domnule? am șoptit, plecându-mă spre el.
Pleopele i s-au mișcat, dar nu s-au deschis. Gura lui încerca să formeze cuvinte, însă doar aerul ieșea, fără voce. I-am ridicat capul și i-am turnat puțină apă pe buze, cu o lingură veche. Mirosea a fum și râu, un amestec ciudat, dar era viu, asta conta.
După câteva clipe, a rostit ceva. Un nume, slab, aproape stins:
— Mara…
Am strâns ochii, încercând să înțeleg. Mara… cine o fi fost? Soție? Soră? Fiică?
— Sunt Amalia, am zis încet. Sunteți în siguranță. V-am scos din râu.
Ochii i s-au întredeschis, iar o nuanță abia vizibilă de culoare a apărut în privirea lui. Se uita la mine ca și cum nu știa unde era. Ca și cum nu știa cine era.
— Fug…, a murmurat. Ei… vin…
Un val de frig m-a străbătut. Cine venea? Și de ce ar fi urmărit un om ca el?
Am privit spre ușă, apoi spre ferestrele mici, aburite. Casa mea n-avea încuietoare serioasă, doar un zăvor ruginit. Dacă cineva rău ar fi vrut să intre, n-ar fi avut nicio problemă. M-am ridicat încet, m-am apropiat de ușă și am tras lingura de lemn, sprijinind-o în clanță. N-ar fi ținut prea mult, dar era tot ce aveam.
M-am întors la el.
— Cine vine? Cine v-a făcut asta? am întrebat.
Dar bărbatul își pierduse din nou cunoștința.
M-am așezat pe scaunul meu vechi, lângă foc, și m-am gândit. Oricât de frântă era viața mea, nu aveam de gând să las un om să moară sub ochii mei. Așa ceva nu făceau oamenii de la noi. Poate eram săraci, poate eram uitați de lume, dar inimă aveam.
Am auzit atunci ceva ce nu mai auzisem de foarte mult timp: zgomot de motor, undeva în depărtare.
M-am ridicat speriată. Drumul spre sat era impracticabil pentru mașini. Numai cineva care știa exact unde merge ar fi putut conduce pe acolo. Am stins din reflex lumânarea de pe masă și m-am apropiat de fereastră, ridicând ușor colțul perdelei.
Două faruri tăiau ceața dimineții.
Îmi simțeam inima bătând în piept ca un ciocan.
Mașina s-a oprit la vreo douăzeci de metri de casa mea. Portiera s-a deschis și două siluete au coborât. Una era înaltă și slabă. Cealaltă, masivă, cu pas hotărât. Nu semănau cu oamenii de la noi. Haine negre, mers apăsat, priviri care căutau în jur.
Mi-am pus mâna la gură ca să nu scot vreun sunet.
— Aici e, a spus vocea groasă a celui masiv. Râul l-a adus în partea asta. Trebuie să fie aproape.
Am simțit cum genunchii îmi tremură.
Nu veniseră pentru mine.
Veniseră pentru el.
M-am întors spre bărbatul întins lângă foc, încă inconștient, acoperit cu pătura mea uzată. Singurul martor al unui adevăr pe care eu nu îl înțelegeam. Dar un lucru îl știam bine: dacă oamenii aceia îl găseau, nu aveau să-l salveze.
M-am apropiat de sobă și am luat lopățica de fier. Era grea, dar era singura mea armă. M-am poziționat lângă ușă, cu respirația tăiată, simțind cum frica se luptă cu curajul din mine.
Pașii lor se apropiau.
Grav, încet, ca o judecată.
M-am rugat în tăcere. Pentru el. Pentru mine. Pentru dreptate.
Când umbra lor a acoperit fereastra, am știut un singur lucru:
Azi nu aveam să fiu doar o bătrână de 76 de ani.
Azi aveam să fiu scut.
Și destinul meu chiar se schimba.
Pentru că, în sfârșit, aveam pentru ce lupta.