Coborând scările, am simțit cum în mine se schimbă ceva. Nu era furie. Era o liniște tăioasă, aceea pe care o simți când știi că ai de făcut un lucru greu, dar drept. În bucătărie, mama turna ciocolată caldă în căni, iar tata stătea sprijinit de tejghea, cu umerii coborâți, ca un om prins în fapt.
M-am așezat la masă, iar Irina s-a instalat lângă mine, lipindu-și genunchiul de al meu, semn că voia să simtă că sunt acolo. Și eram.
— Mamă, tată… — am început, cu voce calmă. — Ajutați-mă să înțeleg ce s-a întâmplat.
Mama a clipit rapid, încercând să pară puternică, dar vocea i-a tremurat.
— Noi… noi doar am vrut să te protejăm. Ai muncit atât. Și noi… am avut unele datorii… Și, apoi, mașina… și…
— Brățara? am completat eu.
Pleoapele i s-au lăsat ca două perdele grele.
— A fost un cadou. Pentru mine. De la tine. Așa am zis…
Irina a făcut ochii mari. — Eu n-am știut nimic…
Tata și-a trecut mâna peste față.
— Ne-am gândit că… poate nu te mai întorci. Că ai nevoie de ceva când vii acasă. Nu am vrut să irosim banii. Am vrut să îi folosim… pentru familie.
„Pentru familie”. Expresia asta mi-a lovit stomacul. Pentru că singura persoană pentru care trimisesem banii — copilul meu — fusese ignorată.
Am inspirat adânc. Simțeam cum fiecare cuvânt pe care urma să-l spun se așeza ca un pas într-o procedură militară.
— Vă mulțumesc că ați avut grijă de Irina. Apreciez asta cu adevărat. Dar ce ați făcut cu banii mei este furt. Furt din munca mea. Furt de la fiica mea.
Mama a început să plângă, dar nu m-am clătinat. Nu pentru că nu mă durea, ci pentru că aveam pe cine să protejez.
— O să vând SUV-ul, a spus tata încet. Și brățara. O să punem tot înapoi. Jur.
— Nu e vorba doar de bani, am spus. E vorba de încredere. De respect. De Irina.
M-am uitat la fiica mea, care se uita la mine cu mândrie și cu puțină teamă, ca și cum descoperea o parte din mine pe care nu o mai văzuse.
— De azi înainte, banii Irinei vor fi într-un cont pe numele ei. Eu o să administrez tot. Și nu o să mai existe secrete.
Tata a dat din cap, iar mama s-a prăbușit pe scaun, plânsul ei umplând bucătăria.
Andreea, care se prefăcea că spală o farfurie, s-a întors spre mine.
— Știam, a zis. Știam că nu e ok. Dar mi-a fost frică să intervin.
— Data viitoare, nu mai taci, i-am spus. Tăcerea doare la fel de tare ca fapta.
În clipa aceea, Irina mi-a cuprins mâna.
— Mamă… acum suntem bine?
Am zâmbit, în sfârșit sincer.
— Da, puiule. De acum, suntem bine. Promit.
Și atunci, pentru prima dată de când intrasem pe ușa casei, am simțit că m-am întors cu adevărat. Nu doar ca fiică. Nu doar ca mamă. Ci ca femeia care știe ce își apără.
Familia mea.
Și, mai ales, copilul meu.