Am clipit de parcă cineva mă plesnise peste față. Cuvintele lui Andrei nu și-au găsit locul în mintea mea din prima. Pluteau acolo, grele, lipicioase, fără să se așeze. Apoi m-au lovit toate odată, ca un val rece.
Am simțit cum genunchii mi se înmoaie. M-am așezat pe scaun fără să mai caut spătarul. Paharul pe care îl țineam tremura ușor, iar apa se mișca în cercuri mici.
— Cum… de când? — am reușit să șoptesc.
Andrei s-a sprijinit de masă, cu umerii căzuți. Părea brusc mai bătrân cu zece ani.
— De aproape un an, mamă. Un an în care m-am mințit singur că văd prost, că am înțeles greșit. Un an în care am vrut să cred că doar eu sunt stresat, că sunt gelos fără motiv… dar nu eram. Știam.
Mi s-a strâns inima. Nu doar pentru mine — pentru el, pentru copilul meu, pentru toți anii în care l-am crescut să fie un om bun și drept, și uite cum viața îl trântea în genunchi chiar înainte să apuce să-și întemeieze o familie.
— Și de ce… de ce nu mi-ai spus? — am întrebat, simțind că vocea mi se rupe.
Andrei a ridicat privirea spre mine. Ochii lui, verzi ca ai tatălui său, erau roșii pe margine.
— Pentru că am vrut să rezolv singur. Pentru că am crezut că o să pot duce toată treaba asta fără să te rănesc. Și pentru că, sincer… nu eram pregătit să te văd trădată. Nu de el. Nu de tata.
Cuvântul „tata” a atârnat în aer ca un clopot spart.
Am simțit un amestec ciudat de furie și durere. Nu era furia zgomotoasă, aceea care te face să arunci lucruri. Era ceva mai adânc, mai tăcut, mai primejdios: furia omului care și-a dat seama că a stat ani întregi lângă cineva pe care, de fapt, nu-l cunoștea.
— Și nunta? — am întrebat, deși știam răspunsul.
Andrei a râs scurt, fără veselie.
— Crezi că mai are rost? Sincer? Eu nici nu mai știu dacă acel copil… dacă e… — și-a acoperit fața cu palmele. — Nu mai știu nimic, mamă.
Un fior rece mi-a trecut pe șira spinării. Mi-am pus palma pe spatele lui. Era încordat ca o sârmă întinsă.
— Andrei, ascultă-mă bine — i-am spus cu voce scăzută, dar fermă. — Tu nu ești vinovat. Nici pentru ce a făcut taică-tău, nici pentru alegerile ei. E viața lor, nu a ta. Tu meriți altceva. Meriți o fată care să te iubească pe tine, nu pe altul.
Andrei a dat din cap, dar nu părea convins.
Tăcerea ne-a învelit iar, apăsătoare. În bucătărie se auzea doar ploaia bătând în geam ca niște degete nerăbdătoare.
După câteva minute, Andrei s-a ridicat brusc.
— Mamă, trebuie să iau o decizie. Acum. Nu pot să fac o nuntă pe minciuni. Nu pot să cresc un copil al tatălui meu. Nu pot.
Am simțit cum mi se strânge pieptul, dar am știut că are dreptate.
— Ce vrei să faci? — l-am întrebat.
— Vreau să vorbesc cu ea. Să-i spun că știu. Să-i spun că s-a terminat.
Am dat din cap. Nu era alt drum.
— Merg cu tine — i-am spus.
— Nu, mamă. Nu trebuie să treci prin și mai mult.
Dar m-am ridicat deja.
— Ba tocmai acum trebuie. Nu mai fug de nimic.
Am mers împreună până la apartamentul unde stătea Elena. Bloc vechi, miros de varză călită, lumină galbenă pe hol. Andrei a bătut încet. Ușa s-a deschis, iar ea, în papuci de casă și cu ochii umflați de plâns, ne-a privit ca pe doi străini.
— Andrei… tu… și doamna Maria…
Fiul meu a respirat adânc.
— Trebuie să vorbim.
Ea a dat din cap și ne-a poftit înăuntru. Apartamentul mirosea a ceai de mușețel.
Andrei nu s-a așezat. Nici eu. A rămas în picioare, drept, hotărât.
— Știu tot — a spus el. — Știu de tine și de tata. Știu de copil.
Elena s-a prăbușit pe scaun, ca o păpușă fără sfori.
— Andrei, nu voiam să… nu asta a fost… eu…
— Nu mai contează — a spus el. — Nunta e anulată. Iar copilul… copilul trebuie să fie crescut de cei care l-au făcut.
Ea a izbucnit în plâns, dar Andrei nu s-a clătinat. Mi-am văzut băiatul devenind bărbat în fața ochilor mei, în câteva secunde.
— Îți doresc bine — i-a spus el, simplu. — Dar eu plec din povestea asta.
S-a întors spre ușă. M-am uitat la Elena, apoi am urmat și eu pașii lui.
Afară, ploaia se oprise. Aerul era proaspăt, rece. Andrei a ridicat privirea spre cer, apoi s-a uitat la mine.
— Mamă… acum ce facem?
L-am luat de braț.
— Trăim, Andrei. Mergem înainte. Ne adunăm bucățile și ne facem viața frumoasă din nou. Nu pentru ei. Pentru noi.
El a dat din cap, iar în ochii lui a apărut, pentru prima oară după mult timp, o urmă de lumină.
— Știi ceva? — a spus încet. — Cred că ai dreptate.
Și atunci, în mijlocul trotuarului ud, cu toate rănile încă deschise, dar cu spatele drept, am simțit amândoi același lucru:
Că trădarea poate doborî oameni, dar adevărul, oricât ar durea, ridică uneori vieți noi.
Iar noi eram gata să le începem.