Vocea supraveghetorului răsuna metalic între rafturi.
Mara tremura. Nu știa cum să explice, nu știa cum să își folosească cuvintele când rușinea o apăsa în piept ca un bolovan.
Târziu, în biroul ei luminat doar de o lampă, Doamna Radu a revăzut imaginile. A derulat, a oprit, a mărit. Și acolo, între cutiile de iarnă, a văzut nu un furt… ci o mamă.
Cum Mara atinsese ghetuțele acelea mici cu o grijă de parcă ar fi fost viu fiecare centimetru de blăniță. Cum le apropiase de față, pentru o clipă scurtă, în care un copil nevăzut era strâns în brațe. Apoi cum le-a băgat în rucsac, tremurând.Nu disperare. Nu lăcomie. Ci nevoie.
Pe birou, un teanc de dosare cu cifre: planuri, bonusuri, rapoarte trimestriale. Niciunul nu vorbea despre gheața prin care calcă un copil în decembrie.
A închis laptopul, a căutat adresa din fișa angajatei și a notat-o pe un colț de agendă. A coborât în depozit, a ales o pereche identică de ghetuțe – mărime mică, cu blăniță albă – a pus-o într-o cutie și a rugat fetele să lege o fundă roșie.
A plecat.
Ningea mocnit când a ajuns la blocul ponosit din cartierul vechi. A urcat scările reci până la etajul trei. A bătut.
A deschis o fetiță cu două codițe strâmbe și privire curioasă.
— Mama e jos, la pâine, a spus micuța.— Atunci pot să intru două minute? a întrebat Doamna Radu, zâmbind.
Înăuntru mirosea a supă și a luptă.Pe masă, o singură gheată veche stătea cu talpa în sus, plină cu mici desene făcute cu carioca — probabil portocalele pe care n-a avut cine să le aducă anul trecut.
— Tu ești…?— O prietenă de la munca mamei tale, iubito.
A pus cutia pe masă.
— Știi cine vine în seara asta?— Moș Nicolae… dar cred că anul trecut n-a găsit drumul. Poate îi era frig, a zis Ilinca foarte serios.
Doamna Radu a zâmbit amar.
— Moșul nu uită niciodată copiii buni. Uneori doar e prea mult ger pe lume ca să ajungă la timp.
A ridicat capacul. Ghetuțele păreau o minune în lumina slabă. Ilinca și-a dus palmele la gură.
— Sunt… pentru mine?
— Pentru tine, draga mea. Ca să calci iarna fără să doară.
Fetița a atins blănița cu un gest mic, sfânt. Apoi a sărit în brațele femeii ca și cum ar fi îmbrățișat însuși Crăciunul.
Atunci ușa s-a deschis. Mara a intrat cu pâinea în brațe și cu obrajii biciuiți de frig. Când a văzut-o pe patroană, a înghețat.
— Doamnă… eu… Mâine aduc înapoi ghe…— Nu mai aduci nimic, a spus Doamna Radu, cu voce joasă. Am adus eu ce trebuia adus.
Mara a lăsat plasa pe jos.
— Știu că o să mă dați afară.— Nu pleci nicăieri.
Tânăra a clipit, neînțelegând.
— Mâine vii la birou. Stabilim un avans de iarnă, ajustăm programul ca să o duci pe Ilinca la grădi fără stres, și facem lista cu cine ne anunți dacă ai vreodată nevoie de ajutor. În fabrică introduc „Cutia Solidară – Pași Încălziți”. Fără comentarii.
Mara a început să plângă încet.
— De ce… pentru mine?— Pentru că astăzi am înțeles ceva, a spus femeia. Nu vreau să conduc o fabrică de încălțăminte. Vreau să conduc un loc care ține oamenii în picioare. Iar lecția asta mi-a dat-o fetița ta.
Ilinca era deja încălțată cu o ghetuță, încercând-o în mijlocul camerei, neștiind că tocmai schimbase viitorul casei ei.
Doamna Radu a plecat în ninsoare cu sufletul ușor, simțindu-se pentru prima oară parte din ceva mai mare decât un bilanț anual.
Dimineața următoare, în hală, angajații au găsit o cutie mare cu o etichetă scrisă de mână:„Pași Încălziți – pentru iernile grele ale oamenilor noștri.”
Înăuntru: șosete groase, mănuși, ghetuțe noi, plicuri cu mici donații. Se priveau unii pe alții cu ochii umezi, ca și cum cineva tocmai ar fi deschis o fereastră spre omenie.
În fabrica mirosind a piele și a muncă grea, ceva s-a schimbat definitiv.Ca o căptușeală nouă, pusă exact unde trebuie.
Și pentru prima dată după mult timp, iarna nu mai părea o pedeapsă.
Uneori, între „furt” și „strigăt de ajutor”, e doar o talpă mică de copil.Și când alegi să asculți înainte să judeci… nu salvezi doar un salariu.Salvezi drumul cuiva prin lume.