Gabriel îi spusese Irinei dimineață că se simte rău și că are nevoie de odihnă. În realitate, era perfect sănătos, însă ceva în comportamentul ei din ultimele săptămâni îl făcuse suspicios. Așa că, într-un impuls pe care nici el nu-l putea explica, a îmbrăcat uniforma neagră de șofer, și-a pus șapca, ochelarii și a urcat la volanul propriei limuzine.
Când Irina a ieșit din vilă, nici măcar nu s-a uitat spre el. A deschis portiera din spate și a intrat grăbită, cu telefonul la ureche. Gabriel a recunoscut imediat vocea prietenei ei, Ana. A tăcut și a apăsat butonul de pornire, urmărindu-l la colțul gurii tremurând.
— Fată, eu nu mai rezist, se auzea Irina chicotind. Are bani, da’ e plictisitor de mori! Numai despre business vorbește. Zici că dorm cu o agendă financiară!
Gabriel a clipit des. Mâna îi alunecase ușor de pe volan. N-a zis nimic.
— Și totuși te măriți cu el… a zis Ana.— Păi normal, doar nu-s fraieră. Dacă tot e să mă mărit, măcar să am confort. După nuntă… mai vedem noi.
La semafor, Gabriel și-a fixat privirea în oglinda retrovizoare. Ea își retușa rujul fără nicio grijă, ca și cum adevărul spusese nu despre logodnicul ei, ci despre un străin fără nume.
A oprit în fața salonului.— Doamnă Irina, vin după dumneavoastră în o oră? — a întrebat cu un ton rece, controlat.— Da, da… — i-a răspuns absentă.
Când a intrat în salon, Gabriel a renunțat la cămașa de șofer, și-a aranjat costumul și a rămas în mașină, în tăcere. Fiecare secundă îl durea. Fiecare amintire părea acum o farsă.
Târziu, cu o mișcare scurtă, a scos telefonul și a trimis un mesaj avocatului:„Anulează nunta. De azi încetăm orice legătură.”
A mai scris unul:„Trimite pe cineva după lucrurile tale.”
Când Irina a ieșit, l-a văzut rezemat de mașină, în hainele lui elegante, cu privirea de gheață.
— Gabriel?… unde e șoferul?— L-am înlocuit pentru o zi. Voiam să te conduc eu. Și… am ascultat tot ce aveam nevoie să aud.
Irina s-a albit la față.
— Am glumit, iubire! Eram nervoasă, nu am vrut să…— Nu mai încerca, a spus el. Glumele nu sună a glume când sunt spuse pe la spate.
A deschis portiera, a intrat în mașină și a plecat, lăsând-o pe trotuar, cu lacrimile șiroind peste machiajul perfect.
În zilele următoare, Gabriel a simțit un gol amar. Trădarea, oricât de devreme ar fi descoperită, tot doare. Dar în același timp, se simțea eliberat. Ca și cum Dumnezeu îl trăsese de mânecă înainte de a face o greșeală colosală.
Lunile au trecut.
La un eveniment caritabil, printre picturi donate și copii care cântau la pian, Gabriel a întâlnit-o pe Ana-Maria — o tânără profesoară de arte. Timidă, modestă, cu ochii plini de lumină. Nu purta diamante, nici genți scumpe. Dar când vorbea, parcă o făcea dintr-un loc unde sinceritatea era regulă, nu excepție.
Au început să vorbească. Să râdă. Să se caute.
Și într-o seară, când ea i-a șoptit un simplu, dar curat:— Cred că te iubesc…Gabriel a simțit că tot ce fusese cândva greu a dispărut.
Pentru că dragostea aceea nu venea din interes.Nu venea din calcule.Nu venea din ambiții.
Venea din inimă.
Iar asta, și-a spus el, este singura bogăție pe care niciun milionar din lume nu o poate cumpăra.