Privirea ei se opri asupra mâinilor tremurânde ale doamnei Carmen. Nu doar că femeia nu auzea, dar părea complet izolată într-o lume care nu o mai înțelegea.
Elena inspiră adânc. Fără să se gândească prea mult, făcu un gest discret cu mâinile. „Bună seara” — în limbajul semnelor.
Doamna Carmen clipi mirată, apoi buzele i se curbară într-un zâmbet cald, sincer, cum rar se vedea într-un loc atât de rece. Ochii i se umeziseră. Femeia îi răspunse timid, în același limbaj.
Elena simți un nod în gât. Nu mai conta cine era femeia din fața ei, nici că fiul ei era un om de afaceri bogat. În acel moment, erau doar două suflete care se înțelegeau fără cuvinte.
Julian observă scena cu uimire.— Ce faci acolo? întrebă el, puțin iritat, crezând că ospătărița depășește limitele.— Doar… o întrebam dacă se simte bine, domnule, răspunse Elena, fără să-și piardă calmul.
Dar în realitate, conversația lor continuase în tăcere.Carmen îi povestise prin semne cât de greu îi era să fie mereu tratată ca o povară. Cum toți vorbeau peste ea, ca și cum nici n-ar fi existat.Elena, la rândul ei, i-a spus despre sora ei, Sofia, și despre lupta lor zilnică pentru o viață normală.
Când masa s-a terminat, Carmen i-a făcut un semn discret: un gest de mulțumire, urmat de un mic simbol care însemna „speranță”.
Julian a privit-o pe mama lui înmărmurit. Nu o mai văzuse niciodată atât de vie.După ani întregi în care își evitase mama, pentru că nu știa cum să comunice cu ea, o vedea acum râzând. Cu o simplă ospătăriță.
A doua zi, Elena s-a trezit devreme, obosită dar fericită. Își începuse ziua la fel ca oricând: cafea ieftină, uniforma călcată cu grijă și o fotografie mică cu Sofia în buzunar.Când a ajuns la restaurant, colegii o priveau ciudat. Pe biroul doamnei Hărăbor era un plic cu numele ei.
Elena îl deschise cu teamă. Înăuntru era o invitație:„Vă rugăm să vă prezentați mâine la Hotel Vălean Resort. Domnul Julian Vălean dorește să vă vorbească personal.”
În noaptea aceea, Elena nu a putut dormi. Se temea că o vor fi dat afară. Poate că doamna Hărăbor se plânsese. Poate că se va trezi fără serviciu.
Dar dimineața, când a intrat în hotelul imens, cu podele de marmură și tablouri scumpe pe pereți, a fost întâmpinată chiar de Julian.— Elena, mama mea m-a rugat să te aduc. A spus că n-a mai fost atât de fericită de ani de zile.Elena rămase fără cuvinte.
Carmen apăru din spate, zâmbind, și îi întinse mâinile.Prin semne, îi spuse: „Tu mi-ai redat vocea.”
Julian continuă:— Mama m-a convins să deschidem o fundație pentru copii cu deficiențe de auz. Vrem ca tu să fii coordonatoarea proiectului. Vom avea nevoie de tine și de pasiunea ta.
Lacrimi îi umplură ochii Elenei. Ani întregi de trudă, de nopți fără somn, de durere și tăcere, se transformaseră într-un moment de lumină.Tot ce făcuse din dragoste pentru sora ei îi deschisese acum o ușă la care nici nu îndrăznise să viseze.
Când a ieșit din hotel, cu contractul în mână, soarele răsărea peste mare.Știa că viața ei tocmai se schimbase.Dar nu pentru că întâlnise un milionar.Ci pentru că alesese, într-o lume grăbită și indiferentă, să vadă omul din spatele tăcerii.