Raluca, în haine simple de casă, stătea pe covor împreună cu Eduard și Lilia. Întinsese o pătură mare pe podea și improvizase un mic „teatru” cu jucării. Un ursuleț era regele, o păpușă cu rochie ruptă era prințesa, iar o lingură devenise bagheta magică ce aducea fericirea.
Copiii râdeau în hohote, aplaudau și o rugau pe Raluca să le spună „încă o poveste”. În colțul camerei, o farfurie cu gogoși făcute în casă și două pahare de lapte aminteau că joaca lor fusese și o mică cină.
Adrian a rămas nemișcat. În piept i se aduna un nod de emoție cum nu mai simțise de mult. Nu era vorba doar de joaca în sine, ci de atmosfera aceea simplă, caldă, omenească, care lipsea de prea mult timp din casa lui. În fața ochilor nu mai era vila rece și luxoasă, ci o casă adevărată, plină de viață.
Lilia, observându-l, a țipat bucuroasă:— Tati! Uite, Raluca ne-a învățat un joc nou!
Eduard, cu obrajii roșii, a alergat spre el și i-a pus în mână o jucărie:— Vrei să fii regele, tati?
Adrian s-a așezat încet lângă ei. Raluca a vrut să se ridice, jenată, dar el i-a făcut semn să rămână.— Nu, te rog, continuă, i-a spus cu o voce stinsă.
Și atunci, în mijlocul jucăriilor și al râsetelor, Adrian a simțit cum ceva se rupe în el — zidul rece al omului de afaceri care mereu punea munca pe primul loc. Pentru prima dată în ani, nu-l mai interesa telefonul, nici proiectele, nici milioanele. Voia doar să fie acolo, cu ei.
Când jocul s-a terminat, i-a privit pe toți trei. Raluca zâmbea timid, iar copiii se adunaseră în brațele lui.— Îți mulțumesc, a spus el către ea, cu voce tremurată. Nici nu știi ce ai adus în casa asta.
Raluca a dat din cap, rușinată.— Nu eu, domnule Adrian, ci copiii. Eu doar… i-am ascultat.
Cuvintele ei l-au lovit ca un ecou al adevărului. Cât de mult își doriseră copiii să fie auziți, iar el fusese prea ocupat să observe.
În acea seară, pentru prima dată, au luat cina împreună la masa mare din sufragerie. Nu cu farfurii fine și vinuri scumpe, ci cu tocăniță simplă și gogoși cu zahăr. Copiii povesteau, râdeau, iar Adrian asculta, cu un zâmbet sincer pe chip.
Mai târziu, după ce i-a culcat, a mers în grădină și a privit spre ferestrele aprinse. Casa nu mai părea goală. Simțea că, în sfârșit, avea din nou un cămin.
Din ziua aceea, Adrian a început să vină acasă mai devreme. A renunțat la câteva contracte, a angajat un administrator să se ocupe de firmă și a început să-și ducă copiii în parc, la film, la bunici. A înțeles că timpul, nu banii, era cea mai mare comoară.
Raluca a rămas în continuare la ei, dar nu doar ca angajată. A devenit parte din familie. Iar în serile liniștite, când se auzea din nou râsul copiilor în casă, Adrian își spunea în gând, cu lacrimi în ochi:
„Nu e bogat cel care are milioane, ci cel care are pentru cine să se întoarcă acasă.”