— Al cui? am întrebat, dar el s-a întors deja și mergea spre o limuzină neagră, parcată în afara terminalului.
Am ezitat doar o clipă. O parte din mine voia să fug înapoi, să prind primul zbor spre casă, să uit totul. Dar ceva, un instinct straniu, m-a împins înainte. Poate era dorința de a înțelege de ce bunicul, omul care m-a ignorat o viață întreagă, m-a trimis tocmai aici.
Limuzina s-a pus în mișcare, alunecând silențios pe șoseaua de coastă. Marea se zărea albastră, liniștită, iar soarele se juca pe valuri. În tăcere, omul din față a deschis un dosar și mi l-a întins. Pe copertă scria simplu:Proprietatea Camen – Dosar de succesiune.
— Domnule Etan, a spus el, bunicul dumneavoastră a fost un om complex. Nu tot ce poseda a fost trecut în acte. Unele lucruri… au fost ascunse.
Am privit hârtiile. Erau schițe de terenuri, fotografii alb-negru, și un document vechi, scris de mână. Sub titlu scria:„Pentru cel care poartă numele Camen.”
Inima mi-a tresărit.
— De ce Camen? am întrebat. — Nu e numele meu.
— Ba da, a răspuns el calm. A fost numele mamei dumneavoastră înainte să se căsătorească. Iar moștenirea… nu ține de bani. Ține de adevăr.
Am rămas fără cuvinte.
Limuzina s-a oprit în fața unei vile uriașe, înconjurate de pini și flori de lavandă. În depărtare se auzea marea. Bărbatul mi-a deschis portiera și, înainte să coboare, mi-a spus doar atât:— Tot ce veți găsi aici vă aparține. Dar fiți pregătit — nu tot ce moștenim vine fără preț.
Înăuntru, casa părea o capsulă a timpului. Mobilier vechi, tablouri prăfuite, un pian acoperit cu o pânză. Pe birou, același miros de trabuc pe care îl știam din copilărie. Dar pe marginea mesei, un cufăr mic, din lemn, aștepta.
Am deschis capacul. Înăuntru, nu erau bijuterii, ci un teanc de caiete vechi și o scrisoare. Am rupt plicul cu mâinile tremurânde.
„Etan,Dacă citești asta, înseamnă că ai avut curajul să cauți. Nu ți-am lăsat averea pentru că n-ai fi știut ce să faci cu ea. Ți-am lăsat ceva mai important — adevărul despre cine ești. Camen nu e doar un nume, e o datorie. În spatele fiecărui om bogat din familia noastră se ascunde o nedreptate. Tu ești singurul care o poate repara.”
Am citit rândurile de mai multe ori, încercând să le înțeleg sensul. Apoi am răsfoit caietele. Erau jurnalele bunicului — pline de confesiuni, afaceri murdare, nume de oameni pe care îi ruinase pentru a-și construi imperiul.
Mi s-a făcut greață.
Am privit în jur, la luxul din jurul meu, și mi-am dat seama că nimic din toate acestea nu merita. Aveam o alegere: să păstrez tăcerea și să trăiesc bogat sau să spun adevărul și să pierd totul.
Pentru prima dată, am simțit că înțeleg de ce mi-a lăsat doar un bilet de avion. Nu voia să mă pedepsească. Voia să mă elibereze.
Am luat primul caiet, am închis cufărul și am ieșit afară, în lumina puternică. Aerul cald mirosea a mare și a început.
Poate că nu eram moștenitorul averii lui, dar eram moștenitorul unei alegeri. Iar eu aveam de gând să aleg bine.