Dar liniștea nu a durat mult.Eulalia s-a ridicat din fotoliu și a mers până la biroul mic din colțul camerei, acolo unde ținea dosarele, facturile și cutia cu amintiri.A scos un caiet vechi, legat cu sfoară, în care notase de-a lungul anilor toate cheltuielile, economiile și… datoriile făcute pentru fiul ei.
Pe prima pagină scria cu litere mari: „Pentru Iulian”.Lângă fiecare sumă, era o dată, o explicație, o amintire.Și, la final, un total: 812.460 de lei.„Atât costă dragostea de mamă”, a șoptit ea, aproape ca pentru sine.
A doua zi, a mers la primărie, la notar și la bancă.Nimeni nu înțelegea ce face o femeie simplă, de 68 de ani, cu atâta hotărâre în privire.Și totuși, în câteva ore, Eulalia a făcut mai mult decât reușise în zeci de ani: și-a trecut casa pe numele statului, cu clauza de a o transforma în adăpost pentru mame abandonate.Apoi a retras ultimii 2.000 de lei dintr-un cont secundar, și-a luat o valiză mică și a plecat la gara.
Trei zile mai târziu, când Iulian a sunat-o plângând, ea era deja la un centru de bătrâni din Bistrița, unde ajuta la bucătărie.— Mamă, ce-ai făcut? Conturile mele sunt blocate, casa e sub anchetă, și toată lumea vorbește despre mine pe internet!Eulalia a zâmbit.— Ți-ai dorit un nou început, nu? Ei bine, ți l-am oferit. Acum începi de la zero, ca mine odată.
A închis telefonul și a continuat să spele vasele, cu un calm care ar fi speriat pe oricine o cunoștea.Pentru prima dată după mulți ani, simțea că respiră ușor.Femeile de acolo o priveau cu respect — era singura care zâmbea sincer, chiar și când povestea durerea.
În săptămânile următoare, Eulalia a început să gătească zilnic pentru celelalte femei.Le asculta poveștile și le spunea mereu același lucru:„Nu te măsura după ce pierzi, ci după ce ești în stare să dăruiești.”
Iulian, între timp, ajunsese în pragul disperării.Conturile îi fuseseră înghețate, soacra îl făcea nebun, iar Pamela, văzând că nu mai curg banii, își găsise repede un alt „început” cu un italian.Într-o noapte, s-a întors în țară, dar nu a avut curajul să bată la ușa mamei.A aflat că locuința fusese vândută și că mama lui ajuta bătrâni printr-un program social.
După multe zile de căutare, a găsit-o.Ea stătea pe o bancă, cu un șorț alb, dând mâncare unor câini fără stăpân.Când l-a văzut, n-a spus nimic.Iulian a căzut în genunchi, plângând.
— Iartă-mă, mamă… Am fost orb.Eulalia s-a aplecat și i-a pus o mână pe cap.— Nu e despre iertare, dragul meu. E despre învățare. Când pierzi tot, abia atunci vezi ce contează cu adevărat.
Și-au rămas așa, în tăcere.Vântul adia printre copaci, iar Eulalia a simțit că sufletul ei, în sfârșit, era liber.Poate nu mai avea bani, dar avea ceva ce nu se cumpără cu niciun leu: pacea.