Zilele care au urmat au fost ciudate. Casa, altădată plină de pași, de râsete false și cereri „nevinovate”, părea dintr-o dată prea liniștită. Dar nu era o liniște rea. Era o pace adâncă, grea, ca după o furtună care a smuls tot ce trebuia smuls.
Am început să-mi beau cafeaua în curte, pe terasa unde Haralambie obișnuia să citească ziarul. Simțeam cum vântul de mare îmi trece prin păr și, pentru prima dată după mulți ani, nu aveam nicio grijă legată de facturi, datorii sau telefoane.
Vecina mea, doamna Nistor, a trecut într-o dimineață pe la poartă. „Nu v-am mai văzut de ceva vreme, dragă mea. Ce face băiatul?”„Trăiește bine, sper”, am spus zâmbind. Nu simțeam ură, doar o oboseală veche, din care rămăsese un fel de liniște curată.
În următoarele săptămâni, am început să sortez lucruri. Cutii pline cu hârtii, facturi, fotografii. Pe fiecare amintire o lăsam să-și spună povestea. Unele mă făceau să zâmbesc, altele mă durea să le privesc. Dar nu mai plângeam.
Am găsit într-un sertar o scrisoare veche de la Haralambie. Scria: „Nu uita niciodată că bunătatea nu înseamnă slăbiciune. O inimă bună poate ierta, dar are și dreptul să se apere.” M-am sprijinit de spătarul scaunului și am zâmbit. De parcă ar fi fost acolo, la doi pași.
Într-o după-amiază, am mers până în oraș. Am intrat într-o cafenea mică, cu vitrină spre mare, unde tinerii râdeau, iar bătrânii jucau table. M-am așezat singură, dar nu m-am simțit singură.Chelnerița, o fată cu părul prins într-o coadă, mi-a spus: „Îmi place parfumul dumneavoastră, seamănă cu cel al bunicii mele.” Am zâmbit. „E de la o vreme când femeile aveau răbdare.”
Am început să vin acolo aproape zilnic. Am cunoscut oameni, am ascultat povești. Un pescar bătrân mi-a spus că marea e ca familia: îți dă totul, dar îți ia dacă nu o respecți. A doua zi i-am dus o plăcintă cu brânză. Nu voia s-o primească, dar i-am zis că n-o fac din milă, ci din recunoștință.
Cu timpul, am învățat să trăiesc altfel. Nu pentru ceilalți, ci pentru mine. Am început să pictez din nou, cum făceam în tinerețe. Pe pânze apăreau nu flori sau peisaje, ci oameni: o femeie care zâmbește cu lacrimi în ochi, un copil care întinde mâna, un bărbat care privește marea. Toți aveau ceva în comun: demnitatea.
Într-o zi, poștașul mi-a adus un plic. Era de la Darius. Scris de mână. Am stat o vreme cu el în mână, neștiind dacă să-l deschid. Până la urmă, l-am făcut.„Mamă, îmi pare rău. Ai avut dreptate. Am confundat iubirea cu datoria și recunoștința cu obligația. Dacă mă vei ierta vreodată, știi unde să mă găsești.”
Nu știu dacă o să-l iert vreodată. Dar știu că nu-l mai urăsc. Și poate asta e începutul.
Seara, când soarele apune peste mare, mă așez pe terasa mea, cu o cană de ceai, și ascult valurile. Uneori îmi pare că aud vocea lui Haralambie spunând: „Vezi? Ai învățat să spui nu.”
Da, am învățat. Și învăț în fiecare zi.
Pentru că dragostea adevărată nu cere, nu stoarce și nu umilește. Ea se oferă, dar nu se vinde.
Și poate că bancomatul s-a stricat. Dar inima… inima funcționează perfect.