— Doamnă, documentele acestea nu au nicio valoare, a spus el pe un ton rece.Rosa a simțit cum sângele îi urcă în obraji.— Sunt semnate de directorul băncii din acea vreme. Soțul meu a depus acolo economiile de o viață.
Eduard a închis plicul și l-a pus pe biroul recepționerei.— Poate la muzeu să valoreze ceva. La noi, nu.Și a plecat fără să se mai uite înapoi.
În ziua aceea, Rosa a ieșit din bancă tremurând. Nu de frig, ci de neputință.Pe drum, s-a oprit la o cafenea mică. A scos plicul și l-a privit din nou.Pe fiecare pagină erau semnături, ștampile, dovezi. Dar pentru lumea lor, nu însemnau nimic.
Acasă, a pus ceaiul pe foc și s-a așezat la masa veche din lemn.Deasupra ei, o fotografie cu Sebastian zâmbea blând.— Ți-au furat tot, Sebi… dar n-o să-i las.
Trei nopți la rând nu a dormit.A căutat prin ziare, a ascultat știrile, a scris scrisori.A doua zi, s-a dus la notar.— Doamnă, cazul e prea vechi, a zis acesta ridicând din umeri.— Poate pentru dumneavoastră. Dar pentru mine e încă viu.
Rosa a plecat cu un dosar sub braț și o hotărâre în suflet.Știa că nu mai are nimic de pierdut.
În a patra zi, a intrat din nou în bancă.Dar de data asta nu s-a dus la recepție.A mers drept la lift.Paznicul a încercat s-o oprească, dar bătrâna a ridicat mâna.— Dacă pui mâna pe mine, copilule, o să regreți.
În lift, degetele ei bătrâne au apăsat butonul de la ultimul etaj.Când ușa s-a deschis, Eduard stătea în fața ferestrei panoramice, cu un pahar de whisky.
— Ce mai e acum, doamnă Vilaru?— Adevărul, domnule Salazar. Atât.
A scos din geantă un reportofon vechi și a apăsat pe „play”.Din difuzor s-a auzit vocea lui Eduard, înregistrată cu o zi înainte, când o insultase și recunoscuse că „dosarul ăla vechi fusese șters din sistem”.
Eduard a înghețat.— Nu aveți idee ce faceți.— Ba da, a spus Rosa calm. Fac dreptate.
În câteva ore, înregistrarea era deja la televiziuni.Știrile se rostogoleau una după alta.„Fraudă la Banca Națională Unită”, „Președintele acuzat de ascunderea conturilor vechi”.
A doua zi, când poliția i-a pus cătușele, Eduard încă purta același costum gri.Rosa privea de pe trotuar, ținând în mâini același plic îngălbenit.Nu zâmbea, nu plângea. Doar privea.
Pentru ea, nu era o victorie.Era o promisiune împlinită.Când a ajuns acasă, a pus plicul pe mormântul lui Sebastian și a murmurat:— Ți-au luat tot, dar ți-am dat înapoi onoarea.
Vântul i-a fluturat șalul colorat.În ochii ei se citea oboseala a zeci de ani, dar și o liniște adâncă.Știa că, uneori, chiar și o femeie singură, cu o sacoșă de pânză și un plic vechi, poate răsturna un imperiu.