În pragul ușii stătea același bătrân, cu hainele uscate și cățelul în brațe. Dar acum arăta altfel. Avea o cămașă curată, o pălărie elegantă și un zâmbet care ascundea ceva.
– Bună dimineața, doamnă, a spus. Sper că nu vă deranjez, dar trebuia să vă spun adevărul.
Am rămas cu mâna pe clanță, fără să scot un cuvânt. Loredana a apărut și ea din sufragerie, frecându-și ochii.
– Domnul cu cățelul! a strigat ea.
El a râs.– Da, micuțo, domnul cu cățelul.
Apoi s-a întors spre mine.– Aș vrea să intru o clipă, dacă se poate.
Am dat din cap și l-am poftit înăuntru. S-a așezat pe marginea canapelei, ținând cățelul pe genunchi.
– Trebuie să vă mărturisesc ceva, a început el. Nu sunt fără adăpost.
Am clipit surprinsă.– Cum adică?
– Ieri… a spus cu voce joasă, privind podeaua. Ieri am stat acolo intenționat. Nu aveam nevoie de bani. Aveam nevoie de o dovadă că mai există oameni buni.
Am rămas mută. Nu știam dacă să fiu furioasă sau emoționată.
– Soția mea a murit acum trei luni, a continuat el. Am fost căsătoriți cincizeci de ani. Înainte să plece, mi-a spus: „Vasile, dacă într-o zi simți că lumea nu mai are sens, caută un om bun și ajută-l să creadă că binele există.” Am vrut să văd dacă astfel de oameni mai sunt pe pământ.
Mi s-au umezit ochii.
– Și v-ați așezat acolo… doar ca să vedeți?
– Da. Mă gândeam că nimeni n-o să mă bage în seamă. Dar dumneavoastră… și fetița… m-ați oprit, m-ați ascultat, mi-ați zâmbit. A fost mai mult decât am primit de la oricine de când am rămas singur.
Am simțit cum îmi tremură vocea.– N-am făcut nimic special.
– Ați făcut mai mult decât credeți.
Apoi a scos din buzunar un plic alb și mi l-a întins.– Asta e pentru dumneavoastră.
– Nu, nu pot să primesc…
– Vă rog, a spus el. Deschideți-l după ce plec.
Apoi s-a ridicat, și-a luat pălăria, a mângâiat-o pe Loredana pe cap și a ieșit.
Am închis ușa și am rămas privind plicul. Mâinile îmi tremurau. L-am deschis încet. Înăuntru erau 10.000 de lei și o scrisoare.
„Pentru femeia care mi-a arătat că bunătatea nu a murit. Folosiți-i pentru visul dumneavoastră.– Vasile.”
Am căzut în genunchi și am izbucnit în lacrimi. Nu pentru bani, ci pentru lecția aceea neașteptată.
Loredana s-a apropiat de mine, m-a îmbrățișat și a șoptit:– Vezi, mami? Ți-am zis că e un om bun.
Am zâmbit printre lacrimi. Da, era. Și datorită lui, am învățat că fiecare gest de bunătate, oricât de mic, poate schimba o viață. Uneori chiar două.
De atunci, în fiecare an, de ziua lui, mergem la aceeași cafenea. Lăsăm pe masă o felie de tort de ciocolată și un bilet mic pe care scrie:
„Pentru omul care ne-a învățat că binele nu moare niciodată.”