Tot salonul s-a întors brusc spre noi. Am simțit cum sângele mi se retrage din obraji, iar picioarele îmi tremurau. Leonard a încremenit. Privirea lui, ascuțită ca un cuțit, s-a oprit asupra copilului… și apoi asupra mea.
Nu aveam unde să fug.
Am vrut să-l iau pe Luca în brațe și să plec, dar era prea târziu. Leonard coborâse deja de pe scenă, trecând prin mulțime cu acea siguranță rece pe care o știam prea bine. Fiecare pas al lui îmi aducea aminte de tot ce pierdusem.
— Isabela? a spus el, cu o voce scăzută, dar care m-a făcut să tresar.
Am înghițit în sec.— Nu era nevoie să mă cauți, am murmurat. Nici nu ai vrut să mă vezi.
Privirea lui a coborât spre Luca. Copilul îl privea cu ochii mari, fără teamă.— Câți ani are?— Opt, am răspuns, simțind cum mă arde rușinea și adevărul deopotrivă.
Un murmur s-a ridicat în jurul nostru, dar pentru mine lumea se restrânsese la el și la copilul nostru. Leonard a inspirat adânc, ca și cum încerca să-și controleze emoțiile. Apoi, cu voce calmă, a spus:— Vreau să vorbim. Acum.
Ne-am retras într-un salon mai mic, în spatele scenei. Luca se juca liniștit cu un glob de sticlă, fără să înțeleagă tensiunea din aer. Leonard m-a privit lung, ca și cum încerca să recupereze toți acei ani pierduți într-o singură clipă.
— E al meu, nu-i așa?
Am închis ochii. — Da. Al nostru.
O tăcere grea s-a așternut. Mă așteptam la furie, la reproșuri, la amenințări. Dar când am avut curajul să-l privesc, am văzut lacrimi în ochii lui.
— Ai idee ce ai făcut? a spus, dar vocea îi tremura. — Am pierdut opt ani din viața fiului meu… și din viața ta.
— Am făcut ce am crezut că e mai bine, i-am răspuns. Eram speriată, singură, și… tu nu mai erai omul care m-a iubit.
Leonard a făcut un pas spre mine. — Și dacă ți-aș fi spus că aș fi vrut să fiu?
M-am clătinat, simțind cum mi se înmoaie genunchii. Toți anii aceia de tăcere, toate nopțile în care m-am întrebat dacă am făcut bine, s-au prăbușit peste mine.
Luca s-a apropiat, ținând globul în mână. — Domnule, vrei să vezi ceva? Uite, are sclipici înăuntru!
Leonard s-a aplecat, zâmbind pentru prima dată. — E frumos, micuțule. Cum te cheamă?
— Luca. Dar mama îmi zice uneori „băiețelul meu curajos”.
Am simțit cum mi se umezesesc ochii. Leonard l-a privit lung, apoi s-a întors spre mine.— Vreau să fac parte din viața lui, Isabela. Nu pot schimba trecutul, dar pot lupta pentru prezent.
Am tăcut o clipă. Adevărul era că nici eu nu mai voiam să fug.
— Bine, am spus încet. Dar de data asta, promite-mi că nu vei mai lăsa frica să ne distrugă.
Leonard s-a apropiat și mi-a luat mâna.— Promit. Pentru tine. Pentru el.
În acel moment, Luca a ridicat globul spre lumină, iar sclipiciul a început să danseze printre reflexiile aurii din cameră. M-am uitat la ei — tată și fiu — și am știut că, oricât de greu fusese drumul, ajunsesem în sfârșit acasă.
Pentru prima dată după opt ani, nu mai fugeam. Trăiam.