El nu a spus nimic. A stat o clipă în tăcere, cu mâna tot pe umărul meu, iar apoi și-a dat-o jos încet, ca și cum s-ar fi temut să nu mă sperie și mai tare.
Am vrut să fug, dar privirea lui m-a oprit. Era o privire tristă, obosită, în care nu am văzut ură, ci durere.
— Nu vă speriați, doamnă… — a murmurat el, abia auzit. — Ați scăpat ceva.
Am clipit de câteva ori, neîncrezătoare. A scos din buzunarul zdrențuit o batistă mică, albă, pe care am recunoscut-o imediat: îmi căzuse din geantă când am scos telefonul.
Mi-a întins-o cu mâinile tremurânde. Pe degetele lui erau urme de frig, răni vechi și praf.
— Ați… ați venit doar să-mi dați asta? — am întrebat, rușinată de propriile gânduri.
El a dat din cap.— Am vrut doar să v-o înapoiez. Nu voiam să vă sperii…
Pentru o clipă, mi-a fost rușine de frica mea. Îl judecasem după haine, după felul în care arăta, fără să mă gândesc că și el era un om, ca mine.
Am privit în jur. Trecerea de pietoni era pustie, iar vântul rece de toamnă sufla frunzele pe asfalt.
— Mulțumesc… — am spus, aproape în șoaptă. — Vă pot da ceva? Poate niște bani de mâncare…
A zâmbit slab, fără să-și arate dinții.— Nu, nu pentru asta v-am urmărit. Dar… dacă aveți o pâine în plus, nu refuz.
Am deschis geanta, am scos o chiflă pe care o cumpărasem de la magazin și i-am întins-o. A luat-o cu ambele mâini, ca pe ceva sfânt.
— Să vă dea Dumnezeu sănătate, doamnă. Azi n-am mâncat nimic… — a spus, iar vocea i s-a frânt.
Am simțit un nod în gât. Omul din fața mea, care adineaori îmi provocase teamă, era doar un suflet pierdut printre umbrele orașului.
— Stați puțin! — am spus, deschizând portofelul. I-am întins un bancnot de 50 de lei. — Luați, vă rog. Cumpărați-vă ceva cald.
A vrut să refuze, dar insistența mea l-a învins.— O să vă țin minte, doamnă. Nu toți mai dau azi o mână de ajutor.
Apoi s-a întors și a plecat încet, mergând desculț pe asfaltul rece. L-am privit cum se îndepărtează, ghemuit de frig, dar cu un fel de demnitate care m-a făcut să-l respect.
Când am ajuns acasă, am închis ușa și am rămas un timp pe gânduri. În lume există atâta suferință tăcută, atâtea vieți rătăcite pe care nu le vede nimeni.
Mi-am promis atunci că nu voi mai trece pe lângă cineva aflat la greu fără să întind o mână. Nu contează cât de puțin pot face — o vorbă bună, o chiflă, un zâmbet pot schimba ziua cuiva.
De atunci, ori de câte ori trec pe aceeași stradă, mă uit în jur. Poate îl mai văd. Poate încă trăiește pe acolo, sub pod, printre umbre și frig.
Dar în sufletul meu știu că, într-o noapte rece, un om al străzii m-a învățat o lecție pe care n-o voi uita niciodată: nu trebuie să ai nimic ca să fii om.
El nu a spus nimic. A stat o clipă în tăcere, cu mâna tot pe umărul meu, iar apoi și-a dat-o jos încet, ca și cum s-ar fi temut să nu mă sperie și mai tare.
Am vrut să fug, dar privirea lui m-a oprit. Era o privire tristă, obosită, în care nu am văzut ură, ci durere.
— Nu vă speriați, doamnă… — a murmurat el, abia auzit. — Ați scăpat ceva.
Am clipit de câteva ori, neîncrezătoare. A scos din buzunarul zdrențuit o batistă mică, albă, pe care am recunoscut-o imediat: îmi căzuse din geantă când am scos telefonul.
Mi-a întins-o cu mâinile tremurânde. Pe degetele lui erau urme de frig, răni vechi și praf.
— Ați… ați venit doar să-mi dați asta? — am întrebat, rușinată de propriile gânduri.
El a dat din cap.— Am vrut doar să v-o înapoiez. Nu voiam să vă sperii…
Pentru o clipă, mi-a fost rușine de frica mea. Îl judecasem după haine, după felul în care arăta, fără să mă gândesc că și el era un om, ca mine.
Am privit în jur. Trecerea de pietoni era pustie, iar vântul rece de toamnă sufla frunzele pe asfalt.
— Mulțumesc… — am spus, aproape în șoaptă. — Vă pot da ceva? Poate niște bani de mâncare…
A zâmbit slab, fără să-și arate dinții.— Nu, nu pentru asta v-am urmărit. Dar… dacă aveți o pâine în plus, nu refuz.
Am deschis geanta, am scos o chiflă pe care o cumpărasem de la magazin și i-am întins-o. A luat-o cu ambele mâini, ca pe ceva sfânt.
— Să vă dea Dumnezeu sănătate, doamnă. Azi n-am mâncat nimic… — a spus, iar vocea i s-a frânt.
Am simțit un nod în gât. Omul din fața mea, care adineaori îmi provocase teamă, era doar un suflet pierdut printre umbrele orașului.
— Stați puțin! — am spus, deschizând portofelul. I-am întins un bancnot de 50 de lei. — Luați, vă rog. Cumpărați-vă ceva cald.
A vrut să refuze, dar insistența mea l-a învins.— O să vă țin minte, doamnă. Nu toți mai dau azi o mână de ajutor.
Apoi s-a întors și a plecat încet, mergând desculț pe asfaltul rece. L-am privit cum se îndepărtează, ghemuit de frig, dar cu un fel de demnitate care m-a făcut să-l respect.
Când am ajuns acasă, am închis ușa și am rămas un timp pe gânduri. În lume există atâta suferință tăcută, atâtea vieți rătăcite pe care nu le vede nimeni.
Mi-am promis atunci că nu voi mai trece pe lângă cineva aflat la greu fără să întind o mână. Nu contează cât de puțin pot face — o vorbă bună, o chiflă, un zâmbet pot schimba ziua cuiva.
De atunci, ori de câte ori trec pe aceeași stradă, mă uit în jur. Poate îl mai văd. Poate încă trăiește pe acolo, sub pod, printre umbre și frig.
Dar în sufletul meu știu că, într-o noapte rece, un om al străzii m-a învățat o lecție pe care n-o voi uita niciodată: nu trebuie să ai nimic ca să fii om.