Bărbatul s-a apropiat de ea cu pași hotărâți și i-a strâns mâinile cu respect, spre nedumerirea întregului personal.
— Doamnă, în sfârșit ne cunoaștem față în față! — a spus el zâmbind. — Am citit tot despre proiectul dumneavoastră. E impresionant!
Ana a zâmbit timid, încercând să-și recapete vocea. Nu era obișnuită cu asemenea atenție. În jurul ei, femeile de la birouri se uitau jenate, iar recepționera își mușca buza de rușine.
— Vă mulțumesc, domnule director, — a spus ea în cele din urmă. — Am venit să discutăm despre parteneriatul pentru fundația „Inimă curată”.
Cei din jur au început să-și dea coate. Nimeni nu mai râdea. Se zvonea că fundația respectivă finanțase spitale, școli și centre pentru copii sărmani. Iar tânăra pe care o crezuseră o amărâtă era chiar fondatoarea ei.
Directorul i-a făcut semn să-l urmeze spre sala de conferințe, unde o așteptau alți oameni importanți.
— Doamna Ana, — a spus el pe drum, — ceea ce ați făcut pentru atâția oameni e de admirat. Nu vă imaginați cât mă bucur că ați ales compania noastră pentru acest proiect.
Ana a zâmbit ușor. Nu venise pentru faimă. Venise pentru un vis. Cu ani în urmă, fusese o fată obișnuită dintr-un sat mic, care venise în oraș cu speranța că va schimba ceva.
A muncit prin restaurante, a spălat vase, a stat cu chirie într-o cameră friguroasă. Dar în fiecare seară își spunea că nu va renunța. Că va face ceva bun, care să lase urme.
Acum, când pășea pe podeaua lucioasă a acelei clădiri elegante, își amintea de toate momentele în care fusese umilită pentru hainele simple sau pentru accentul ei de la țară.
În sala de conferințe, toți au întâmpinat-o în picioare. Pe ecranul din spatele mesei mari se proiecta sigla fundației ei. Câteva lacrimi i-au apărut în ochi, dar și le-a șters repede.
— Am venit să propunem un program pentru tinerii care nu-și permit să studieze, — a început ea cu o voce fermă. — Nu vreau milă, vreau șanse egale.
Directorul a aprobat din cap, iar unul dintre parteneri a spus:— Dacă am fi știut cine sunteți, v-am fi primit altfel.
Ana a zâmbit amar.— Tocmai asta e problema. Oamenii nu se uită la suflet, ci la haine. Nu trebuie să știți cine e cine ca să tratați pe cineva cu respect.
Cuvintele ei au rămas suspendate în aer. În birou s-a lăsat din nou liniștea, dar de data asta era o tăcere grea, plină de rușine.
Câteva zile mai târziu, compania a semnat parteneriatul, iar proiectul Anei a primit sprijin financiar uriaș. Tânăra a refuzat însă să-și schimbe stilul de viață. A continuat să umble în haine simple, să meargă cu autobuzul și să-și ducă singură rucsacul în spate.
Când un reporter a întrebat-o de ce nu vrea să trăiască „pe măsura succesului”, Ana a zâmbit și a spus:— Nu vreau să uit cine am fost. În ziua în care uiți de unde ai plecat, pierzi tot ce e bun în tine.
Apoi s-a întors spre camera de filmat și a adăugat:— Nu haina te face om. Ci bunătatea, curajul și felul în care îi tratezi pe ceilalți, chiar și atunci când nu te privesc nimeni în ochi.
Acel interviu a devenit viral, iar povestea Anei a inspirat mii de oameni. Iar cei care râseseră de ea în acea zi au învățat, într-un mod dureros, una dintre cele mai mari lecții ale vieții: niciodată să nu judeci un om după aparențe.
Bărbatul s-a apropiat de ea cu pași hotărâți și i-a strâns mâinile cu respect, spre nedumerirea întregului personal.
— Doamnă, în sfârșit ne cunoaștem față în față! — a spus el zâmbind. — Am citit tot despre proiectul dumneavoastră. E impresionant!
Ana a zâmbit timid, încercând să-și recapete vocea. Nu era obișnuită cu asemenea atenție. În jurul ei, femeile de la birouri se uitau jenate, iar recepționera își mușca buza de rușine.
— Vă mulțumesc, domnule director, — a spus ea în cele din urmă. — Am venit să discutăm despre parteneriatul pentru fundația „Inimă curată”.
Cei din jur au început să-și dea coate. Nimeni nu mai râdea. Se zvonea că fundația respectivă finanțase spitale, școli și centre pentru copii sărmani. Iar tânăra pe care o crezuseră o amărâtă era chiar fondatoarea ei.
Directorul i-a făcut semn să-l urmeze spre sala de conferințe, unde o așteptau alți oameni importanți.
— Doamna Ana, — a spus el pe drum, — ceea ce ați făcut pentru atâția oameni e de admirat. Nu vă imaginați cât mă bucur că ați ales compania noastră pentru acest proiect.
Ana a zâmbit ușor. Nu venise pentru faimă. Venise pentru un vis. Cu ani în urmă, fusese o fată obișnuită dintr-un sat mic, care venise în oraș cu speranța că va schimba ceva.
A muncit prin restaurante, a spălat vase, a stat cu chirie într-o cameră friguroasă. Dar în fiecare seară își spunea că nu va renunța. Că va face ceva bun, care să lase urme.
Acum, când pășea pe podeaua lucioasă a acelei clădiri elegante, își amintea de toate momentele în care fusese umilită pentru hainele simple sau pentru accentul ei de la țară.
În sala de conferințe, toți au întâmpinat-o în picioare. Pe ecranul din spatele mesei mari se proiecta sigla fundației ei. Câteva lacrimi i-au apărut în ochi, dar și le-a șters repede.
— Am venit să propunem un program pentru tinerii care nu-și permit să studieze, — a început ea cu o voce fermă. — Nu vreau milă, vreau șanse egale.
Directorul a aprobat din cap, iar unul dintre parteneri a spus:— Dacă am fi știut cine sunteți, v-am fi primit altfel.
Ana a zâmbit amar.— Tocmai asta e problema. Oamenii nu se uită la suflet, ci la haine. Nu trebuie să știți cine e cine ca să tratați pe cineva cu respect.
Cuvintele ei au rămas suspendate în aer. În birou s-a lăsat din nou liniștea, dar de data asta era o tăcere grea, plină de rușine.
Câteva zile mai târziu, compania a semnat parteneriatul, iar proiectul Anei a primit sprijin financiar uriaș. Tânăra a refuzat însă să-și schimbe stilul de viață. A continuat să umble în haine simple, să meargă cu autobuzul și să-și ducă singură rucsacul în spate.
Când un reporter a întrebat-o de ce nu vrea să trăiască „pe măsura succesului”, Ana a zâmbit și a spus:— Nu vreau să uit cine am fost. În ziua în care uiți de unde ai plecat, pierzi tot ce e bun în tine.
Apoi s-a întors spre camera de filmat și a adăugat:— Nu haina te face om. Ci bunătatea, curajul și felul în care îi tratezi pe ceilalți, chiar și atunci când nu te privesc nimeni în ochi.
Acel interviu a devenit viral, iar povestea Anei a inspirat mii de oameni. Iar cei care râseseră de ea în acea zi au învățat, într-un mod dureros, una dintre cele mai mari lecții ale vieții: niciodată să nu judeci un om după aparențe.