Irina a rămas nemișcată, privind chipul bărbatului pe care cândva îl iubise mai mult decât orice. În mintea ei, ceva s-a rupt. Nu mai era furie, nici lacrimi. Doar o liniște ciudată, adâncă, ca după o furtună care a luat totul cu ea.
— Oleg, — a spus ea încet, — tu chiar crezi că omul poate trăi în două lumi în același timp?
El a zâmbit cu superioritate, de parcă vorbele ei erau doar un moft.
— Irina, tu mereu ai fost idealistă. Viața e mai simplă. Lumea s-a schimbat. Trebuie să ne adaptăm.
Ea s-a ridicat, și-a netezit rochia și s-a uitat spre grădină. Fluturii zburau printre flori, iar aerul mirosea a iarbă proaspăt tăiată. În spatele acelor lucruri obișnuite, viața lor se destrăma încet.
În seara aceea, Irina n-a spus nimic. A dormit pe marginea patului, cu spatele la el. Dimineața, când Oleg plecase deja, a făcut o cafea tare, s-a așezat la masa din bucătărie și a privit lung prin geam.
Douăzeci de ani de viață comună. Douăzeci de ani de compromisuri, de speranțe, de tăceri. Iar acum, totul se reducea la o simplă propoziție: „O să o aduc și pe ea aici.”
Irina s-a ridicat, a deschis dulapul și a scos cutia cu fotografii. Copiii mici, excursii, Crăciunuri, zâmbete. În fiecare imagine, Oleg o ținea în brațe, ca și cum ar fi fost centrul universului lui. Apoi a închis cutia și a spus doar atât: „Destul.”
În următoarele zile, a tăcut. Nu s-a certat, nu a făcut scene. A început, însă, să strângă lucruri mărunte — o carte, o cană preferată, dosare cu acte. Nimeni n-ar fi observat.
Vineri dimineață, l-a așteptat pe Oleg la micul dejun.
— Ai decis? — a întrebat el, turnându-și cafeaua.
— Da, — a spus ea simplu. — Am decis să plec.
El a clipit, uluit. — Pleci? Unde?
— Unde vreau, — a spus ea. — Tu ai ales să trăiești cu altcineva sub același acoperiș. Eu aleg să trăiesc cu mine.
A fost pentru prima dată în mulți ani când vocea ei a sunat atât de sigur. A pus ceașca în chiuvetă și a ieșit pe ușă.
A plecat în orașul unde lucra fiica ei cea mare. A început să predea artă la un liceu și, încet, și-a construit o viață nouă. Mai simplă, dar adevărată.
Uneori, primea mesaje de la Oleg. Scurte, seci. „Cum ești?”, „Casa e pustie fără tine.” Niciodată nu a răspuns.
Într-o zi, în drum spre galerie, a trecut pe lângă o femeie care semăna izbitor cu ea de odinioară — grăbită, preocupată, cu ochii obosiți. A zâmbit ușor și și-a spus: „Am fost și eu așa cândva.”
Apoi a ridicat capul și a continuat să meargă, cu pași ușori, știind că, în sfârșit, a ales libertatea în locul unei colivii aurite.
Și pentru prima dată după mulți ani, Irina s-a simțit din nou vie.
Irina a rămas nemișcată, privind chipul bărbatului pe care cândva îl iubise mai mult decât orice. În mintea ei, ceva s-a rupt. Nu mai era furie, nici lacrimi. Doar o liniște ciudată, adâncă, ca după o furtună care a luat totul cu ea.
— Oleg, — a spus ea încet, — tu chiar crezi că omul poate trăi în două lumi în același timp?
El a zâmbit cu superioritate, de parcă vorbele ei erau doar un moft.
— Irina, tu mereu ai fost idealistă. Viața e mai simplă. Lumea s-a schimbat. Trebuie să ne adaptăm.
Ea s-a ridicat, și-a netezit rochia și s-a uitat spre grădină. Fluturii zburau printre flori, iar aerul mirosea a iarbă proaspăt tăiată. În spatele acelor lucruri obișnuite, viața lor se destrăma încet.
În seara aceea, Irina n-a spus nimic. A dormit pe marginea patului, cu spatele la el. Dimineața, când Oleg plecase deja, a făcut o cafea tare, s-a așezat la masa din bucătărie și a privit lung prin geam.
Douăzeci de ani de viață comună. Douăzeci de ani de compromisuri, de speranțe, de tăceri. Iar acum, totul se reducea la o simplă propoziție: „O să o aduc și pe ea aici.”
Irina s-a ridicat, a deschis dulapul și a scos cutia cu fotografii. Copiii mici, excursii, Crăciunuri, zâmbete. În fiecare imagine, Oleg o ținea în brațe, ca și cum ar fi fost centrul universului lui. Apoi a închis cutia și a spus doar atât: „Destul.”
În următoarele zile, a tăcut. Nu s-a certat, nu a făcut scene. A început, însă, să strângă lucruri mărunte — o carte, o cană preferată, dosare cu acte. Nimeni n-ar fi observat.
Vineri dimineață, l-a așteptat pe Oleg la micul dejun.
— Ai decis? — a întrebat el, turnându-și cafeaua.
— Da, — a spus ea simplu. — Am decis să plec.
El a clipit, uluit. — Pleci? Unde?
— Unde vreau, — a spus ea. — Tu ai ales să trăiești cu altcineva sub același acoperiș. Eu aleg să trăiesc cu mine.
A fost pentru prima dată în mulți ani când vocea ei a sunat atât de sigur. A pus ceașca în chiuvetă și a ieșit pe ușă.
A plecat în orașul unde lucra fiica ei cea mare. A început să predea artă la un liceu și, încet, și-a construit o viață nouă. Mai simplă, dar adevărată.
Uneori, primea mesaje de la Oleg. Scurte, seci. „Cum ești?”, „Casa e pustie fără tine.” Niciodată nu a răspuns.
Într-o zi, în drum spre galerie, a trecut pe lângă o femeie care semăna izbitor cu ea de odinioară — grăbită, preocupată, cu ochii obosiți. A zâmbit ușor și și-a spus: „Am fost și eu așa cândva.”
Apoi a ridicat capul și a continuat să meargă, cu pași ușori, știind că, în sfârșit, a ales libertatea în locul unei colivii aurite.
Și pentru prima dată după mulți ani, Irina s-a simțit din nou vie.