Maria a stat acolo, în garaj, ore întregi, fără să-și dea seama cum trece timpul. Cutia cu plicuri era deschisă în fața ei, iar aerul mirosea a ulei și a praf vechi. Dar pentru ea, acel loc devenise mai sacru decât orice biserică.

Când în sfârșit a prins curaj să sune la poliție, vocea ei abia se auzea. Le-a spus doar:„Cred că soțul meu… s-a dus undeva de unde nu mai pot să-l aduc înapoi.”

Două zile mai târziu, vestea a venit. Ion fusese găsit într-un loc retras, pe un drum de munte unde obișnuiau să meargă împreună la picnic în tinerețe. În buzunar avea o scrisoare, iar lângă el – o fotografie cu Maria și un trandafir uscat.

Medicul legist a confirmat ceea ce Maria nu voia să creadă: Ion suferise de o boală gravă, descoperită în tăcere, cu luni înainte. Nu voise să-i spună, ca să nu o facă să sufere.

În ultima vreme, el pregătise totul – plicurile, bilețelele, chiar și cutia legată cu panglica albastră. În fiecare an al vieții lor, Ion notase câte un moment frumos, o amintire, o dovadă a iubirii lor. Și toate le adunase în acel dar final, pentru ca ea să-l aibă aproape, chiar și când el nu va mai fi.

Când Maria a primit lucrurile lui înapoi, printre ele era și o scrisoare adresată special ei:

„Nu vreau să-ți fie milă de mine, iubito. Vreau doar să știi că fiecare zi lângă tine a fost o minune. Ai fost cea mai frumoasă parte din viața mea, chiar și atunci când nu credeam că merit dragostea ta. Dacă vei găsi pe cineva care să te facă să zâmbești din nou, promite-mi că nu-l vei alunga. Eu voi fi liniștit doar dacă te știu fericită.”

După înmormântare, Maria a dus cutia cu plicurile la biserică și a rugat preotul să o păstreze acolo, „ca mărturie a unei iubiri care nu moare nici după moarte”.

De atunci, în fiecare an, în ziua în care Ion a plecat, ea merge la acel loc de munte. Lasă un trandafir roșu, citește unul dintre plicurile rămase și spune cu glas șoptit:„Ai avut dreptate, iubirea nu pleacă. Doar se schimbă în amintire.”

Oamenii din sat o privesc cum urcă singură acel drum și o întreabă uneori de ce o face. Ea zâmbește doar și răspunde:„Pentru că el m-a învățat că iubirea adevărată nu are sfârșit.” ❤️

Maria a stat acolo, în garaj, ore întregi, fără să-și dea seama cum trece timpul. Cutia cu plicuri era deschisă în fața ei, iar aerul mirosea a ulei și a praf vechi. Dar pentru ea, acel loc devenise mai sacru decât orice biserică.

Când în sfârșit a prins curaj să sune la poliție, vocea ei abia se auzea. Le-a spus doar:„Cred că soțul meu… s-a dus undeva de unde nu mai pot să-l aduc înapoi.”

Două zile mai târziu, vestea a venit. Ion fusese găsit într-un loc retras, pe un drum de munte unde obișnuiau să meargă împreună la picnic în tinerețe. În buzunar avea o scrisoare, iar lângă el – o fotografie cu Maria și un trandafir uscat.

Medicul legist a confirmat ceea ce Maria nu voia să creadă: Ion suferise de o boală gravă, descoperită în tăcere, cu luni înainte. Nu voise să-i spună, ca să nu o facă să sufere.

În ultima vreme, el pregătise totul – plicurile, bilețelele, chiar și cutia legată cu panglica albastră. În fiecare an al vieții lor, Ion notase câte un moment frumos, o amintire, o dovadă a iubirii lor. Și toate le adunase în acel dar final, pentru ca ea să-l aibă aproape, chiar și când el nu va mai fi.

Când Maria a primit lucrurile lui înapoi, printre ele era și o scrisoare adresată special ei:

„Nu vreau să-ți fie milă de mine, iubito. Vreau doar să știi că fiecare zi lângă tine a fost o minune. Ai fost cea mai frumoasă parte din viața mea, chiar și atunci când nu credeam că merit dragostea ta. Dacă vei găsi pe cineva care să te facă să zâmbești din nou, promite-mi că nu-l vei alunga. Eu voi fi liniștit doar dacă te știu fericită.”

După înmormântare, Maria a dus cutia cu plicurile la biserică și a rugat preotul să o păstreze acolo, „ca mărturie a unei iubiri care nu moare nici după moarte”.

De atunci, în fiecare an, în ziua în care Ion a plecat, ea merge la acel loc de munte. Lasă un trandafir roșu, citește unul dintre plicurile rămase și spune cu glas șoptit:„Ai avut dreptate, iubirea nu pleacă. Doar se schimbă în amintire.”

Oamenii din sat o privesc cum urcă singură acel drum și o întreabă uneori de ce o face. Ea zâmbește doar și răspunde:„Pentru că el m-a învățat că iubirea adevărată nu are sfârșit.” ❤️